Farul va cîștiga Liga Campionilor?
Negreşit, atunci cînd prima navă spaţială românească va ajunge pe Marte. Atenţie! Nu primul român care va atinge Planeta Roşie, că asta, într-un viitor nebănuit, se poate întîmpla, ci prima navă românească. Atunci va lua şi echipa lui Hagi trofeul cel mai valoros de club, probabilitatea e aceeaşi. Nu e o glumă, e o chestiune cît se poate de logică. Faptul că o echipă de aici a izbutit să ajungă la acea cupă acum aproape patru decenii trebuie acordat cu spusa Emmei Răducanu care declara de curînd că poate ar fi fost mai bine să nu cîştige US Open, dat fiind că de atunci a avut numai belele. La fel şi în fotbal. E posibil să produci o surpriză şi mai apoi să crezi că raţiunea existenţei planetelor e să se alinieze pentru tine. Cînd iei lumea pe nepregătite, aproape orice e posibil. După care e vorba despre organizare, continuitate, constanţă, adaptare, toate chestiile astea plictisitoare care fac ca unele organisme să supravieţuiască, iar altele să devină hrană pentru plante sau pentru viermi. În anii ’70-’80, cînd se intersecta politica de stat socialist-heirupistă în sport cu un anumit entuziasm naţional, românii au cîştigat marile cupe ale handbalului, voleiului, fotbalului, au transformat discipline, au născut zeiţe, precum cea de la Montréal. Am pus steagul pe acest munte şi ne-am oprit. Şi de atunci tot acolo stăm. Căci au venit întunericul ultimilor ani de dictatură, fărîmiţarea şi „fiecare pentru el” de după ’89, încîlcirea iţelor, despicarea cluburilor istorice în mai multe şi mai slabe, România pe persoană fizică, acapararea unor simbluri de către noii bogaţi (între care unii erau chiar vechi) şi atîrnarea lor la brăcinari ca o sporran, traista aceea cu ciucuraşi purtată de scoţieni la kilt. Din toate astea a rezultat un fotbal în care totul, privit la dimensiune istorică, pare aiurea, fără cap şi coadă, un sport părăsit de ţelurile lui principale, care sînt a crea fascinaţie, excelenţă şi bani. La noi creează în mare parte frustrări, plafonări crase şi insolvenţe. O să ziceţi: da, dar Hagi e altceva! O fi, dar trăieşte şi el în aceeaşi lume, e influenţat de tot ce-i pe lîngă el şi, chiar dacă e animat de principii şi reguli sănătoase, are şi el limitele lui, încăpăţînările care îl penalizează periodic. La capăt, adevărul e că nici cluburi mult mai bine dezvoltate nu pot visa la Champions League, care e un soi de rezervaţie naturală a miliardarilor. Farul nu poate lumina mai mult de a treia competiţie europeană, al cărei nume nici nu vreau să-l mai scriu, că sună ca o întrecere în sufragerie. Fotbalul e sport al nobililor. Democraţia, incluziunea funcţionează doar pînă la porţile lui. După care trage la poartă cine poate. Şi scapă la fel.
