Cum a reuşit cunoscutul dribleur Salt Bae să pună mîna pe Cupa Mondială?
Există o legendă supraurbană care zice că odată, demult, cînd Andrei Pleşu se plimba, evident agale, pe la Sinaia, un cetăţean venind din sensul opus şi zărindu-l s-a luminat dintr-o dată la faţă şi, cu palma ridicată ca un paloş gata să se prăvale către o strîngere de mînă viguroasă, a grăbit pasul în întîmpinare, exclamînd în culmea fericirii: „Aaaaa, să trăiască bucătarul nostru de la PRO TV!”. Istoria nu consemnează dacă s-a lăsat sau nu cu un leşin. De bună seamă că îl confundase cu răposatul gătitor de bucate Radu Anton Roman. Salt Bae nu e un bucătar. E chef. Şi proprietar de restaurante. Şi el a fost confundat. Încă se cercetează cu cine.
Tipul e infantul lui Infantino, sau invers, după admiraţia pe care şeful FIFA o etalează, alături de nişte bale scoase în Photoshop, atunci cînd turcul ciopîrţeşte nişte carne crescută pe muzică de Beethoven şi consumată pe ritm de manele. Mai apoi mişcările din şold ale celor doi par scoase din cel mai prost film al celui mai prost Robert Downey Jr., pe care Nusret Gokce, alias Salt Bae, încearcă să-l imite cam în tot. În fine, dacă îl imită chiar în tot, incluzînd substanţele de zbor, se poate explica cum acest neavenit a avut tupeul să mînjească momentele istorice ale sărbătorii argentinienilor după cîştigarea Cupei Mondiale. Ce-i drept, sud-americanii înşişi se străduiseră să se facă de cacao în cele mai frumoase clipe ale existenţei lor sportive. Actul sexual mimat al actorului de doi pesos „Dibu” Martínez, cu un organ terminat în cinci degete, stă mărturie. Dar ce a urmat a fost de antologia penibilului. Nu aveţi decît să priviţi pozele de neprivit.
Nu ştie cum, hăcuitorul de cadavre animale a intrat pe teren în mijlocul sărbătorii jucătorilor albiceleste (de fapt, se ştie, dar facem pe proştii, cum să fi intrat cel pe care şeful şefilor fotbalului, vădit abţiguit, îl numea „the best of the best“ la capătul unei seri „unforgetable“ în Dubai ?!). Şi a început şoul. Messi tras de mînă, de umăr, forţat să stea ca un căţeluş la poză – bine, Messi ar sta la orice, să i se pună cojoace, coroane, ghirlande în păr, girofaruri pe creştet… copilul ăsta chiar trebuie păzit. Apoi specimenul a luat trofeul, l-a ridicat în slăvi (sau prin ce ceruri plana), l-a pupat, l-a măscărit, da, da, pe trofeul ăla mare, ăla de care nu au voie să se atingă decît cei care l-au meritat. În noaptea qatareză, totul a fost de noaptea minţii. Decăderea de la vîrful acestui sport a primit scenă liberă, există speranţe ca la finalul următoarei Cupe Mondiale să se organizeze un festin cu tigri, elefanţi, curtezani şi curtezane, iar Messi, semirobotizat pînă atunci, să calce nemuritor şi rece peste străchini şi trupuri ca un Cezar 3.0. Iar Salt Bae să spînzure şi să taie. Nu rîdeţi. Nu plîngeţi. Consumaţi.
