Stejarii României sînt mai buni decît Welwitschias-ii din Namibia?
Dacă aş putea, aş face ca rugby-ul şi şahul să devină obligatorii în şcoli măcar pînă în clasa a VIII-a. Mi se par sporturile care îţi dezvoltă cel mai bine calităţile de care ai nevoie neapărată pentru a te descurca onorabil în viaţa personală şi socială: rezilienţă, iniţiativă, curaj, disciplină, spirit de echipă, interdicţia scurtăturilor, structurare a gîndirii. Important: în sporturile astea nu poţi trişa. Nu poţi veni cu şmecherii. Unii părinţi o să spună că la rugby te poţi accidenta. Ştiu. Eu m-am ales cu un nas strîmb (ulterior pus la loc printr-o metodă tipică anilor ’80 pe care nu vreau să o descriu) după o tentativă de meci cu un balon oval. Dar nu e obligatoriu să se întîmple aşa cu nimeni. Există variante de rugby fără placaje. Oricum, avantajele sînt enorme. Există un esprit de corps în acest sport care te formează minunat pentru ce va veni. Faptul că la Cupa Mondială de rugby luăm bătăi crunte e o ilustrare a ceea ce se întîmplă atunci cînd o disciplină nu numai că nu e folosită ca mijloc de învăţare, ci e chiar lăsată în paragină. Rugby-ul românesc e o fantomă, un bunic pe care-l pui mort în geam pentru ca poştaşul să continue să aducă pensia. Noi am ajuns la această sărbătoare supremă a Ovaliei prin fix opusul preceptelor acestei selecte societăţi: printr-o şmecherie. România a găsit o neregularitate în demersul Spaniei, care obţinuse calificarea pe teren, şi aşa a ajuns în Franţa, ca să facă act de prezenţă şi se le asigure oponentelor toate bonusurile imaginabile, ofensive, defensive şi chiar moral-volitive, cum se zicea pe vremuri. Sîntem un prilej de optimism şi bucurie pentru alţii. Interogat după meciul cu Irlanda, pierdut cu 8-82 (după ce, minune, înscrisesem primul eseu!), căpitanul Chirica declara patetic: „Sîntem o ţară mică, nu ne lăsaţi, o să ne batem!”. A urmat Africa de Sud. 0-76. Primul meci la Cupa Mondială în care România nu înscrie nici un eseu. E clar. Nu e vorba că îi lăsăm noi, ei ne lasă. Nu neapărat cei de pe teren, ci de tot acest sport, care a ajuns o glumă, cu ligi naţionale comasate că nu sînt destule echipe pentru două divizii. Deja unii se întreabă dacă mai are vreun rost. Dar are, cîtă vreme mai poţi stoarce un bănuţ de ici, de colo. Şi, da, respirăm după ce Namibia a fost atomizată de Franţa, 96-0. Ura, nu sîntem cei mai slabi! Nu sîntem chiar orbi. Sîntem doar foarte, foarte chiori.
