Gabi Tamaș s-a retras din fotbal și a anunțat că va înființa o academie. Academie?
Oricine, orice ar vrea să spună despre Gabriel Sebastian Tamaş e oricum prea puţin. Deviza lui e „Nu puteţi voi scrie sau comenta cîte tîmpenii pot face eu“. E o provocare de dimensiuni olimpice. E inutil să vorbeşti despre derapajele lui Tamaş, e ca şi cum ai vorbi despre cerul albastru. Cîtă poezie să ai în tine? Dar merită să vorbeşti despre lumea care l-a făcut posibil pe Tamaş. Despre toţi cei care l-au acoperit, justificat, preamărit, încurajat, cauţionat doar pentru că s-a întîmplat să fie un fotbalist talentat. Ăsta a fost necazul lui. Un om cu calităţi medii, fără tată şef de poliţie, ar fi terminat într-un şanţ. Un Tamaş e – păstrînd sălbatic proporţiile – un Maradona. Orice face i se iartă, e ridicat iar în două picioare şi… la luptă! Bani, contracte, osanale. Apoi o mică perioadă de pus batista pe ţambal la o nouă nebunie. Şi de la capăt. Din fericire, în afară de cîteva feţe stîlcite, uşi de bloc distruse sau pahare mestecate nu au existat consecinţe mai grave ale trecerii lui printr-o viaţă cu cuburi de gheaţă. Ar fi putut fi. Cînd conduci cu peste 200 la oră şi o alcoolemie aproape de 0,7 la mie e doar despre noroc. Nu e despre Cel de Sus. Acela îşi acoperă faţa. Nu-i nimic, are sprijin solid aici, jos. Lumea minunată a fotbalului i-a cîntat în strună şi o face în continuare. La retragerea lui pluteşte în aer posibilitatea unei statui, probabil cu mingea la picior şi sticla la purtător. Ar putea-o înlocui pe cea a lui Patzaichin, căci acestea par a fi noile valori. Incapacitatea acestui mediu de a-l ajuta, de a-l pune în faţa unor alegeri, de a-l însoţi în lupta cu viciul este dezolantă, nimicitoare. E un autocanibalism. Oamenii se consumă pe ei înşişi. Şi nu doar la noi. Tamaş a jucat în mari campionate din Vest. Nimeni nu l-a întors din autodafé-ul care naşte chicote, bancuri, dar şi un soi de admiraţie tîmpă. Ce bărbat! Şi ne mai mirăm că-şi face academie?! Bine face. Sînt toate premisele să fie coadă la uşa lui. Că doar cine ştie mai bine că valoarea, nu candoarea, contează? „Dacă o face ca mine pe teren, poate să doarmă şi-n copac“, a răspuns întrebat despre cum va educa o loază ca el. Iată deviza supremă a fotbalului: dacă dai bine cu piciorul în minge îţi este permis orice. În noua grădină a lui Academos, Platon e pus să adune sticlele goale şi să mai aducă un rînd la băieţi. Cu un şut în cur, pleacă spăsit să spele tricourile îmbibate de înjurături. Se uită către stele, dar cerul e gol. Doar paharele sînt pline. Poftiţi, poftiţi!
