Se apropie de noi nişte Jocuri Olimpice. Noi cum ne apropiem de ele?
Stadion cu stadion. Aşa ne apropiem. Prin şantierele hărniciei. Într-o ţară care a început să-şi taxeze cetăţenii (mai ales pe cei care produc şi altceva în afară de dioxid de carbon) ca pe populaţia unei ţări cucerite, sute de milioane de euro merg către construcţia de stadioane, inclusiv acolo unde ele vor găzdui întrecerile curenţilor de aer. Sportul românesc, în întregul lui, are în 2024 un buget de 20 de milioane de euro. Cam cît o peluză şi o tribună ale noului stadion din Tîrgovişte, oraş cu o echipă în plin naufragiu prin liga a doua. Aplauze. Furtunoase. Păi, ce să-i ceri sportului românesc? Şi de ce? Face şi el ce poate. Şi singurul lucru pe care îl poate, programat, e în canotaj. Acolo, un contingent bine ferit de contaminare prin lungi cantonamente, de preferinţă în străinătate, şi cu o capacitate de reînnoire de la care se poate lua exemplu (dar cine să-l ia?) e pregătit precum o trupă de comando să înhaţe un pumn de medalii. Mai e Chirilă la canoe, primul supercampion după decenii de vîslit pe uscat. În rest, ce-o fi să fie. După cum o vrea Cel de Sus. Cum ne-o fi norocul. Toate variantele sînt bune, în sensul în care nici una s-ar putea să nu fie. Mergem la Jocuri Olimpice ca la tragerea 6 din 49, crezînd că poate-poate... O fi România plină de neprevăzut, dar două lucruri rămîn de granit: subfinanţarea sportului şi subeducarea fizică. Pare logic, deci, să aşteptăm performanţe? Şi să ne mirăm că nu vin? Dar cu adevărat indecent este, de la cei mai iubiţi fii ai poporului, politicienii, pînă la noi toţi, să mai şi cotcodăcim despre cît de important e sportul în România. Sportul în România, cît există, este o afacere privată, chiar şi cu bani publici, în sensul în care nu există o maşinărie bine structurată pentru a crea mari campioni. Tot ce avem e rezultatul unor aranjamente ale unor nişe, cîteodată nu doar fără ajutorul statului, ci chiar în pofida lui. Avem munţi fără schiori şi fără ciclişti, mare fără navigatori, rîuri fără caiacişti. Putrezeşte locul sub noi. Apoi, la sărbătoarea de la vară, vom sta cu sufletul la gură, deşi muşchii ne sînt căzuţi şi tensiunea zburdalnică. Nu că sîntem caraghioşi? Duminică am văzut Mondialul de ciclocros de la Tabor, în Cehia. Smîrcurile circuitului erau negre de lume. Copii, femei, bărbaţi. Steaguri de toate felurile. Obraji roşii, bucle în vînt, ochi cu scîntei. O nebunie. Între timp, noi disecam cele 11 minute jucate de Drăguşin la Tottenham. În pregătirea Olimpiadei de bancuri. Seci.
