Ce alegem dintre reușitele sportivilor din România în 2023?
Staţi să-mi pun scutul anti-înjurături... Aşa... Gata. Pa-paaaam! Naţionala de fotbal! Nu, nu daţi cu ranga aia ruginită... Nu la cap!... Uf! Fiţi rezonabili! Să faci bici din... hmm... e o chestie care ar trebuie să scape de gravitaţia planetei de heităreală. Gîndiţi-vă! Luată pe jucători, echipa asta galbenă (de frică, nu demult) e cea mai sfrijită dintre cele calificate la Campionatul European. Nu există nici o ţară care şi-a cîştigat biletul pentru Germania care să nu aibă 1) nici o echipă în grupele Cupelor europene sau 2) nici un jucător care să evolueze în Liga Campionilor sau 3) nici un fotbalist care să joace la o echipă puternică din cele cinci campionate de vîrf ale continentului. Recunoaşteţi, e ceva. E ca şi cum ai vedea o persoană în cîrje, ajunsă la pensie (nu specială), sărind dintr-o dată gardurile, jucînd şotronul şi făcînd flic-flacuri. E de desene animate. Ca bătrînica aceea care mînuia bastonul ca un ninja şi scotea de sub fustă puşti-mitralieră. Fotbalul a produs cea mai mare surpriză, de departe. Că Simona Radiş şi Ancuţa Bodnar, campioanele absolute ale probei de dublu vîsle a canotajului mondial, continuă să nu piardă de patru ani nici o cursă e, în afară de muşchii şi mintea lor, rezultatul unui sistem bine uns. Cum e şi cu nava-amiral de 8+1 (ăsteia chiar că ar trebui să i se facă o statuie). Că la canoe Cătălin Chirilă ne aduce aminte de Ivan cel Mare e iarăşi faptul unui pămînt-apă fertil. Apropo de ape, mai e şi Popovici, dar nu David, nu anul ăsta, ci Constantin, campion al lumii la sărituri de la înălţimi ameţitoare. Şi Cătălin Preda, la fel. Dar ei sînt dintr-un sport marginal. Ceea ce nu-i face cu nimic mai mici. E doar cruzimea firească a lumii care îşi premiază de fapt pasiunile şi nu drumurile cele mai frumoase. Echipa de fete a tenisului de masă continuă să producă. Atletismul a smuls un bronz mondial prin Alina Rotaru-Kittmann. Şi mai sînt. Dar toate acestea vin dintr-un sistem în care anumite insule şi-au creat mici Românii de top. La fotbal e o asemenea brambureală, un asemenea „lasă-mă să te las“, o cosmică lipsă de proiect, o miopie pe care nici un laser de la CERN nu ar putea să o corecteze, încît calificarea aceasta la Euro ţine de neverosimil. Ştiu, am avut o grupă uşoară, am avut un noroc cît Burj Khalifa, am avut arbitraje simpatice, adversarele au fost lovite de necazuri biblice, dar nimic din toate astea nu ne-ar fi împiedicat să ne împiedicăm. Faptul că am rămas în picioare, chiar cu dezechilibrări şi poticneli, arată că se poate şi acolo unde, cronic, nu se poate. Speranţă mai bună nu cunosc. După aceea, că ne vom îndeletnici să o defectăm, e o altă poveste. O vom zice şi pe ea cînd va veni. N-ar mai veni.
