Ce mai e de așteptat în cazul Halep?
Că mai e de aşteptat. Aşteptarea în sine e o pedeapsă. Iar dacă va fi considerată nevinovată în cazul de dopaj, aceste luni (ani?) vor fi duse pe apa Sîmbetei. Imaginaţi-vă infernul în care trăieşte cea pe care o numeam la un moment dat Simo ca pe o surioară şi căreia îi zicem acum Halep, ca unei străine. Dintr-un apus de carieră ca un soare provensal topindu-se treptat printre dealuri şi vii s-a trezit într-un bardo despre care habar n-are unde o va duce. A fost prinsă în octombrie că posedă în corp roxadustat, echivalent cu deţinerea unei arme de asalt la urcarea într-un autobuz. De atunci, judecata se tot amînă. Mai nou, eşantioanele trimise de apărarea Simonei au fost refuzate şi s-a cerut o expertiză de laborator, a anunţat Firicel Tomani, un apropiat, cu o vibraţie de nemulţumire. De înţeles. Întîrzierea unui verdict, oricare ar fi, sapă în moralul şi fizicul sportivei, oricît ar da „la perete”. Poate sta lîngă rachetă de dimineaţă pînă seara, în atare condiţii îi e imposibil a decola, poate doar să se scufunde, puţin cîte puţin, zi după zi, după-amiază de după-amiază. Demonul incertitudinii e noul ei sparring partner. Tomani spune că mai poate juca încă trei-patru ani. „La începutul carierei mă gîndeam că o să joc pînă la 28. Apoi, anul trecut am zis că o să mă retrag la 30. Acum mă gîndesc mai degrabă la 32 de ani“, declara Halep în 2017. 32 de ani face anul ăsta. Deci, schimbare de macaz. Schimbare de tot. Ultimul an i-a mitraliat toate visurile. Planul era să pună tenisul în cui devreme şi, în glorie, să se căsătorească şi să aibă copii. În acest moment e divorţată, cu imaginea zob şi întrebări despre ce va mai face nu doar în viaţa sportivă, ci şi în viaţă pur şi simplu. Banii mulţi nu-i ţin de cald acum. Simona e un om care are de rezolvat multe ecuaţii, de făcut multe alegeri pînă la a revedea soarele ascuns azi de pereţii crevasei în care e prizonieră. Înainte de toate va trebui să convingă nu doar comisia de judecată, ci şi lumea largă că nu s-a dopat cu bună ştiinţă, că totul a fost un accident oribil – din păcate, tocmai de aceea puţin plauzibil. Şi chiar de va reuşi, un rest de zaţ va rămîne în gura multora care vor vorbi public despre ea. Dar altă cale nu e. Povestea ei e de film. Deocamdată e unica spectatoare a peliculei, singură în sala întunecată.
