Avatarul e adevărata ispită – cea care-i face pe niște oameni altminteri reali să-și petreacă uneori mai bine de jumătate din viață într-o lume virtuală.
Acesta e statul autoritar – paralel sau nu. Statul cu un singur cap și milioane de tentacule, toate anonime, statul în care ordinele se execută, nu se discută.
Banii, o declarație de iubire, un pahar cu apă în deșert sau un medicament pentru durerea de măsele sînt toate „pentru fericire“, dar fericirea nu e „pentru“ altceva.
Cînd ești hrănit, pe toate căile, doar cu firimituri de informații, cu tweets, cu links și cu likes, cu breaking news, temperaturi caniculare, incendii, valul patru Delta, vaccinul trei, plagiatul 1.273 din „România educată“ etc., nu-ți mai rămîne timp de gîndit.
…pentru c-a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti (păcat că Heidegger nu știa română, c-ar fi fost mult mai entuziasmat de basmele românești decît de Hölderlin), o vreme în care cititorii Dilemei vechi ar fi știut că titlul e o referință la cartea Hannei Arendt, Eichmann în Ierusalim: Un raport despre banalitatea răului. „Dar de-acuş, / Zise el cu glas sfîrşit / Ridicînd un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit...” De-acuș, nu mai bag mîna-n foc cîtă lume știe că astea-s versuri
Că, de cînd a început pandemia, România este în topul țărilor cu cele mai puține zile de școală în Europa, nu pare să îngrijoreze prea multă lume, atunci cînd vine vorba de „punțile” dintre week-end-uri și zilele de sărbătoare.
Dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți.
Diferența dintre o societate bazată pe încredere și una clădită pe suspiciune e uriașă pentru că pleacă de la premise diferite despre natura umană și, implicit, despre relațiile interumane.
Pandemizarea amenință confortul identitar, cum a făcut-o și creștinismul în momentul în care a început să se pandemizeze, adresîndu-se tuturor oamenilor.
Problema nu e nici dacă cenzura era sau nu justificată și nici dacă e făcută de corporații private, nu de către stat. Importante sînt gestul și rezultatul.
Pînă nu demult, expresia „politica este artă compromisului” era acceptată drept axiomă de către majoritatea politicienilor, chiar dacă nu era îmbrățișată cu același entuziasm în toate culturile și în toate limbile.
Filmul Eterna reîntoarcere a lui Antonis Paraskevas va putea fi vizionat duminică, 11 mai 2014, la ora 15, la cinema Studio, în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România, sub egida EUNIC
Cu prietenia m-am întîlnit înainte de-a apuca să pun piciorul în America. Doar avionul ce-şi pusese roţile. Ajunsesem pe aeroportul din New York, de unde trebuia să repornim spre Chicago, şi rămăsesem singurul pasager. Un negru simpatic, în salopetă, a intrat să facă puţină curăţenie pînă la urcarea celorlalţi. „What’s up, buddy?“ m-a întrebat în timp ce dădea cu aspiratorul pe sub picioarele mele.
„Asta mi-ar fi putut da şi mie prin cap“ – mi-a spus prietenul din copilărie, să-i zicem Zbengu. Era anul de graţie 1984 şi ne plimbam pe strada principală a Bradului, judeţul Hunedoara. Broadway-ului din Brad i se spunea pe-atunci strada Libertăţii şi, dacă nu mă-nşel, aşa i se mai spune şi astăzi. Conceptul de libertate rezistă la toate tăvălelile. Nu compromite pe nimeni, dar nici nu ajută cine ştie cît.
Faţă de cutremurele de timp, cutremurele de pămînt prezintă un avantaj – se văd. Pot fi prezentate de către televiziuni, se pot posta pe YouTube. Înduioşează. Mobilizează opinia publică.
