Gîndirea în firimituri

…deși asta pare a fi un oximoron, o contradicție în termeni: prin însăși natura sa, gîndirea adună, împletește idei, construiește poduri de la un concept la altul, de la o întîmplare la alta, rostuiește, vorba lui Noica, elemente aparent disparate. Gîndirea unește, nu desparte. E, prin definiție, simbolică (din grecescul symbolon, latinescul symbolum – a aduce împreună, a arunca peste; a podui, am putea spune). Cu sfărîmițarea se ocupă diavolul – dia-bolus. Nu mă refer aci la Jurnalul în fărîme al lui Eugène Ionesco (Journal en miettes), pentru că „firimiturile” lui Ionesco erau, în realitate, ditamai coltucii din care te puteai ghiftui intelectual. Mă refer la noua formă de gîndire negîndită, o gîndire de-a dreptul în fărîme, de care n-ai cum să te saturi și care te lasă perpetuu flămînd.

Mărturisesc că ideea mi-a venit urmărind un concurs de Jeopardy la o televiziune americană. Creat în 1964, jocul s-a bucurat de la bun început de o popularitate enormă și a supraviețuit, în diferite forme, pînă-n ziua de astăzi, cînd își trăiește o a doua tinerețe în materie de rating. Perioadele de succes la public nu sînt nici ele întîmplătoare. Pentru necunoscători, principiul competiției e cît se poate de simplu: „Știați că…?”. Întrebările sînt din domeniile cele mai diverse, de la arhitectură și arheologie la fotbal american, filme horror, astrofizică, pirați și tot ce vă mai poate trece prin creanga minții. Cu o răsturnare intenționată a ordinii – se începe cu răspunsul și se răspunde cu întrebarea. Bunăoară, într-o variantă Jeopardy românească, s-ar începe cu răspunsul „Domnitor român, asasinat la 1601” și s-ar încheia cu întrebarea „Cine a fost Mihai Viteazul?”.

Faptul că show-ul a prins la americanii veșnic înfometați de „știri” nu reprezintă, în sine, nici o surpriză. Mai semnificative mi se par cele două intervaluri în care s-a bucurat de un succes maxim – decada ’65-’75 și decada (?), încă neterminată, începută prin 2016. De ce? Pentru că aceste două perioade se suprapun vremurilor celor mai nesigure din istoria recentă a Americii. Asasinării lui JFK din 1963 i-au urmat asasinarea lui Martin Luther King în 1968 și cea a lui Robert Kennedy două luni mai tîrziu, fracturile uriașe din societatea americană legate de războiul din Vietnam și de Civil Rights Movement, Panterele Negre și-n general cam tot ce e surprins în superbul film Forrest Gump. În aceste condiții de maximă insecuritate, Jeopardy oferea americanului de rînd satisfacția unei cutii cu bomboane de ciocolată. Numele, datele, cifrele erau odihnitoare și ofereau iluzia ancorei într-o vreme ieșită, vorba lui Hamlet, din țîțîni. Atunci ca și acum. Nu știu ce va aduce ziua de mîine, nu înțeleg nimic din lumea de azi, dar știu că, în 1953, Edmund Hillary a fost primul om care a ajuns pe vîrful Everestului. Tot e ceva.

Este ceva – este o binecuvîntare și un blestem. Pentru că toate aceste fărîme de informații – „Cîți ani a domnit Regina Elisabeta I sau Ștefan cel Mare?”, „Cîți kilometri are Nilul sau Dunărea?”, „Cine a proiectat Castelul de la Versailles sau Casa Poporului?” –, utile cît vor fi fiind, nu te învață, de fapt, nimic. Îți conferă doar iluzia știutului. Știați că? Știam! Și? Și la ce m-a ajutat, în afara faptului că, dacă ajung finalist la Jeopardy, mă pot chiar îmbogăți la propriu? M-au înțelepțit cu ceva toate aceste firimituri de informații pentru care mi-am risipit, la propriu, ani întregi din viață pentru a le învăța? Știați că nu? Știați că nu știați?

Gîndul, însă, afurisitul, nu se oprește aici. Nu se oprește la un joc. La un show. Șturlbatic, gîndul este precum „Medicii fără Frontiere” și, dacă nu poate merge în Africa, se răsucește pe călcîie și se întoarce la viața de zi cu zi, să vadă ce a mai rămas de salvat. Din gîndire. E, în definitiv, o chestiune de supraviețuire. Cînd ești hrănit, pe toate căile, doar cu firimituri de informații, cu tweets, cu links și cu likes, cu breaking news, temperaturi caniculare, incendii, valul patru Delta, vaccinul trei, plagiatul 1.273 din „România educată“ etc., nu-ți mai rămîne timp de gîndit. Și-atunci, lihnit spiritual, te amăgești că următoarele fărîme de informație, vîrîte de-a valma pe gît, îți vor amăgi foamea. Nici un milion de firimituri, însă, nu vor forma o pîine întreagă, un gînd rotund, un gînd care să te sature.

N-am auzit ca vreunul dintre marii campioni de la Jeopardy, oameni care știu „totul”, de la înălțimea exactă a Turnului Eiffel la anul nașterii Christinei de Pizan (1364, dacă sînteți curioși), să fi scris la viața lui dacă nu vreo capodoperă, atunci măcar o cărțulie, vreo poveste acolo, cu cap și coadă. Toate fărîmele de informații au rămas doar atît – fărîme, incapabile de vreo legătură. Există vreo legătură între Turnul Eiffel și Christine de Pizan, că tot le-am pomenit din întîmplare? Nu, dar ne putem gîndi la cîteva. Atît Turnul Eiffel, cît și Christine de Pizan au fost priviți, la vremea lor, ca niște ciudățenii – turnul, ca o monstruozitate de metal, Christine, ca o femeie care încearcă să se impună pe un teren rezervat pînă atunci bărbaților – scrisul profesionist. Și totuși, atît unul, cît și cealaltă au devenit, în feluri diferite, simboluri ale Franței (chit că Christine de Pizan s-a născut la Veneția, a fost asimilată rapid de cultura franceză). Este această paralelă o conexiune credibilă? Puțin probabil. Dar este una care poate fi gîndită, cîtă vreme mintea e antrenată să mestece pîine, nu firimituri.

Pentru că, la urma urmelor, urma care scapă turma, rostul gîndirii e să încerce redescoperirea întregului. Să pună laolaltă unda și corpusculul, Unul și Multiplul, viața și moartea. Pentru că, oricît de poetic ar suna, chestiunea e cît se poate de prozaică. Vorba lui Moromete: „Unde mergem noi, domnule?”. Și de ce? Și cum? În vremuri așezate, viziunile de ansamblu erau sigure, firimiturile veneau la sfîrșit. Se strîngeau atent în căușul palmei și se băgau în gură, semn că s-a sfîrșit masa. În vremuri ieșite din țîțîni, precum cele pe care le trăim, firimiturile țin loc de antreu, felul întîi, felul al doilea și desert. Firimiturile devin cu adevărat ispititoare în vremuri în care, cu excepția reconfortantelor teorii ale conspirației, nimeni nu mai e sigur de nimic.

Or, de firimituri nu putem scăpa. Și-atunci, marea provocare a zilelor noastre, atît la nivel individual, cît și colectiv, e cum să le frămîntăm și să le mai coacem o dată, pentru a scoate din ele o pîine întreagă. Un gînd întreg, o viață întreagă. Una cu cap și coadă.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019)