Prin telefon nu se poate

…pentru că toate poveștile încep tot cu o poveste. A fost odată, ca niciodată, un amic care mi-a povestit cum, îndrăgostit fiind în adolescență de o mîndră dintr-un alt oraș, își petrecea zilele și nopțile cu ea la telefon. Asta era pe vremea, de mulți uitată, cînd convorbirile interurbane se făceau printr-o „operatoare” care-ți „făcea legătura” și costau de te uscau. Că le mai ascultau și alții era de la sine înțeles. Așa că-ntr-o bună zi, tatăl amicului a pus piciorul în prag, a apăsat furca telefonului (telefonul avea „furcă”!) și-a declarat solemn: „Fiule, prin telefon nu se poate!”.

Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Mi-am amintit pățania cu pricina de cînd cu pandemia și cu reconsiderarea educației online. În mediul universitar american, educația „la distanță”, cum îi mai zice, nu e o noutate. Există deja de cîteva decenii, multe universități oferă cursuri online, mai ales pentru masteranzii care au deja o slujbă și n-au timp „de pierdut” conducînd pînă-n campus ca să se așeze cuminți într-un amfiteatru. Time is money. Mai sînt însă și universități online (Phoenix University, bunăoară), pentru profit, dar cu diplome recunoscute oficial, cam la toate nivelurile. Pînă acum cîteva luni, însă, o diplomă obținută la distanță era privită cam ca o diplomă obținută în România la Universitatea Dăbulenii din Deal (scuze anticipate dacă există).

Educația la distanță era echivalată cu distanțarea de educație.

Dar de-acuș – vorba greierașului lui Topîrceanu – zise el c-un glas sfîrșit, ridicînd un picioruș, dar de-acuș s-a isprăvit. De-acuș, predatul de la distanță va deveni norma, nu excepția, indiferent de pandemie. De ce? Pentru că toți managerii și toți birocrații sînt antrenați să gîndească în același fel și-n comunism, și-n capitalism. Îndemnul „Proletari din toate țările, uniți-vă!” n-a dat rezultatele scontate. Birocrații din toate țările, însă, s-au unit fără să aibă nevoie de nici o mobilizare. I-a unit raționalitatea homo economicus, raționalitatea „omului statistic”, cum îl numea Hannah Arendt. În Condiția umană, publicată în 1958, Arendt spune ceva de genul: „Uniformitatea statistică nu e vreun ideal științific nevinovat. Este nu-prea-secretul ideal politic al societății care, complet imersată în rutina vieții de zi cu zi, nu mai vede nici o problemă în abordarea științifică a propriei existențe”.

Or, pandemia tocmai asta a făcut în 2020 – a oferit o șansă nesperată tehnocraților și statisticienilor din lumea-ntreagă. Sîntem zilnic bombardați de statistici și de experți. Nu fake news, astea-s deja pentru mucoșii care mai cred în bubulii lui Pavel Coruț, ci real news. Un singur exemplu, cît se poate de real: „Experții au stabilit (s.m.) că relaxarea măsurilor de restricție împotriva pandemiei va duce fie la creșterea, fie la scăderea numărului de infectări. Rămîne de văzut (sic!)”. (Nu dau numele autorului panseului, că mi-e rușine de rușinea lui.)

Așa și cu educația online. Pandemie sau nu, cînd îl prinzi pe dumnezeul statisticii de picior nu-i mai dai drumul – statistic vorbind. Cînd realizezi cîți bani economisești dacă nu mai plătești aerul condiționat din cîteva sute de amfiteatre, căldura și curățenia, bibliotecarii etc., „științific” vorbind trebuie să fii idiot (de la grecescul „idiotes” = a nu-ți păsa de binele comun) să nu te aliniezi miilor de specialiști care, peste noaptea pandemică, au descoperit avantajele „schimbării de paradigmă” presupuse de educația „la distanță”.

Într-un amfiteatru, oricît de mare, poți avea un număr finit de studenți. Într-un curs online, însă, poți înscrie, vorba manelei, „fără număr, fără număr”. Iar majoritatea profesorilor n-au nimic împotrivă. Explicațiile diferă – de la părinți în vîrstă la nevoia de a-ți supraveghea copiii care, la rîndul lor, fac școala la distanță, la sfînta comoditate. Mai simplu: de ce să stai în picioare cînd poți sta jos? De ce să stai jos cînd poți sta culcat? De ce să mergi pînă în campus cînd poți preda, în chiloți (sau fără, cum mi-a atras atenția un coleg), de pe vreo plajă exotică, să zicem? Banii sînt tot ăia (deocamdată, dar asta e o altă discuție).

Ce se pierde prin dispariția predării față către față? E ca-n zicala cu „cine azi fură un ou, mîine va fura un bou”. Mai întîi se fură distincția dintre public și privat: pe măsură ce ne „distanțăm social”, intrăm tot mai agresiv în viețile private. De la începutul pandemiei am avut ocazia să intru – virtual, desigur – în casele studenților, să-i văd tolăniți în pat, mîncînd, să le citesc afișele de pe pereți și să le cunosc mai mulți parteneri de viață decît mi-aș fi dorit. Reciproca, sînt sigur, e și ea valabilă.

S-a pierdut spațiul acela, mai mult sau mai puțin imaginar, unde s-au întîlnit dintotdeauna într-un intim tête-à-tête cei care predau cu cei dornici să învețe. Îi putem zice școală, amfiteatru, bibliotecă, chilie, studio, fotoliu sau chiar masa din bucătărie pe care citești scrisoarea lui Machiavelli către Francesco Vettori în care mărturisește cum, aflat în exil, la sfîrșitul zilei, se îmbrăca în hainele cele mai bune pentru a intra, ore în șir, într-un dialog cu autorii morți de mult. „Eu îi întreb, iar ei, în bunătatea lor, îmi răspund… Îmi uit toate grijile. Nu mai sînt înfricoșat de sărăcie sau de moarte. Trăiesc cu totul prin ei.”

Oricine a citit cu adevărat o carte, oricine s-a angajat serios în procesul de educație știe cît de importantă e această intimitate dialogică, tête-à-tête, cu un autor sau cu un profesor. E un drum cu dus și întors, la sfîrșitul căruia există doar învingători. Din nefericire, educația la distanță distruge taman această intimitate. În Phaedrus, un dialog despre dragoste, retorică și scriitură, Socratele lui Platon se arată îngijorat de apariția scrisului. Cînd scrii o carte (sau un text pentru Dilema veche), nu știi cine te va citi. Nu-ți poți ajusta spunerile în funcție de reacțiile celuilalt. Nu-ți poți plia argumentele și emoțiile în funcție de reacțiile celuilalt, cum o poți face, bunăoară, într-o relație de dragoste sau cînd vorbești în public.

La urma urmei, urma care scapă turma, tatăl amicului meu înțelesese, acum cîteva decenii, ceea ce experții de astăzi au uitat. Îl știa pe Platon chiar fără să-l citească: „Tată, prin telefon nu se poate!”.

P.S. Am păstrat veștile bune pentru sfîrșit: Socratele lui Platon își manifesta îngrijorarea față de pericolele scrisului în scris! Dar despre soluția găsită de Platon, cu o altă ocazie.

Alin Fumurescu este assistant professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Foto: wikimedia commons