Arta compromisului în timpul coronavirusului…

Publicat în Dilema Veche nr. 842 din 9 - 15 aprilie 2020
Arta compromisului în timpul coronavirusului… jpeg

…pentru că, pînă nu demult, expresia „politica este artă compromisului” era acceptată drept axiomă de către majoritatea politicienilor, chiar dacă nu era îmbrățișată cu același entuziasm în toate culturile și în toate limbile. Lumea anglo-americană a fost dintotdeauna mai înclinată să înțeleagă compromisul ca pe-o virtute, în vreme ce europenii continentali, în general, și francezii, în particular, l-au primit cu mefiență chiar și atunci cînd i-au recunoscut utilitatea politică. Vă puteți imagina un politician român sau francez fălindu-se cu eticheta de Marele Compromițător (The Great Compromiser), cum o făcea senatorul Henry Clay?

Nu-i de mirare, așadar, că prima carte dedicată exclusiv compromisului, în care întîlnim expresia „în politică avem o artă”, apare în Anglia în 1886. După cum nu e de mirare că autorul cărții Despre compromis (On Compromise), John Morley, era discipolul lui John Stuart Mill, cel care, în afară faimoasei cărți Despre Libertate (On Liberty), a mai publicat, printre altele, și Considerațiuni despre guvernul reprezentativ (Considerations on Representative Governement). La rîndul sau, John Stuart Mill era prietenul și admiratorul lui Alexis de Tocqueville, autorul faimoasei cărți Despre democrație în America (De la démocratie en Amérique). Lucrurile vin de se leagă în momentul în care realizăm că între compromis, reprezentarea politică și autoreprezentarea individuală există o strînsă corespondență. Zice-s-ar că nici în universul intelectual Dumnezeu nu joacă zaruri.

După cum arătam într-o carte, recent tradusă și-n românește, istoria compromisului e una lungă și fascinantă.* De origine latină (vechii greci nu aveau nici cuvîntul  „compromis”, după cum nu aveau nici „reprezentare”), com-promis desemna promisiunea reciprocă de a rezolva o dispută prin apelul la un arbitru imparțial – un compromissarius. În Evul Mediu, cuvîntul își lărgește sensul, devenind totodată o metodă de alegere în Biserica Catolică, și nu numai. Era o evoluție firească, din moment ce alegerile nu sînt altceva decît o metodă pașnică de a rezolva neînțelegeri altminteri de nedepășit. Era, totodată, un termen neutru, nici virtute, dar nici viciu, pentru că individul nu putea fi reprezentat ca individ, ci doar ca membru al unei comunități și, deci, nici nu se putea compromite. Trebuie să așteptăm modernitatea timpurie (sfîrșitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea) pentru a vedea cum compromisul își schimbă conotația pe cele două părți ale Canalului Mînecii. Pe scurt, dacă la britanici devine o virtute, la francezi devine cel puțin suspicios, dacă nu… compromițător de-a dreptul (sic). În ambele situații, schimbarea semantică o reflectă pe cea a autoreprezentării și a înțelegerii reprezentării politice. Cine este reprezentat? Omul întreg, fără rest, sau comunitatea din care omul face parte? După ce cuvîntul trece Atlanticul în Lumea Nouă, cele două înțelesuri se împletesc din nou, fără a fi vreodată, cu adevărat, reîmpăcate.

Nu voi intra în toate detaliile acestor transformări – ele pot fi găsite în cărțile mai sus pomenite. Important de subliniat acum e că orice compromis presupune acceptarea egalității cu celălalt, măcar în chestiunea aflată în litigiu. Cu alte cuvinte, presupune acceptarea unei identități comune. Cînd, să zicem, românii și ungurii, sau nemții și francezii s-au identificat ca europeni, au încetat să-și mai dea în cap și au aceptat compromisurile politice. Invers, atunci cînd identitatea comună lipsește – eu sînt doar român, eu sînt doar ungur –, compromisurile devin imposibile. Nu degeaba conotațiile negative ale compromisului sînt reflexive: nu mă voi compromite, nu îmi voi compromite onoarea, ș.a.m.d.. Simplu spus, nu voi compromite ceea ce mă face pe mine să fiu eu.

Iar cu asta ajungem și la cuiul lui Pepelea – identificarea și autoidentificarea. Cu asta, ajungem la așa-numitele politici identitare. În mod normal, compromisul i se potrivește politicii ca o mănușă, pentru că implică două componente care, la rîndu-le, corespund celor două priviri asupra lumii (Weltanschauungs) care definesc lumea modernă: liberalismul și republicanismul (în variantele lor clasice). Avem, pe de o parte, componenta de „troc”, de negociere a diferitelor interese (mai dau eu de la mine, mai lași tu de la tine), perfectă pentru viziunea liberalismului clasic – cea a indivizilor egali, abstracți, viziunea contractului social și a statului creat ca instrument pentru protejarea drepturilor individuale. Dar, pe de altă parte, compromisul poate fi înțeles și ca sacrificiu al intereselor particulare pe altarul binelui comun, al res-publica, o viziune în care poporul e mai mult decît suma indivizilor care îl compun – o viziune care pune accentul pe virtute și, deci, pe unicitatea fiecăruia dintre noi.

Ambele viziuni vin cu avantaje și dezavantaje, dar marele noroc al americanilor a fost (și, într-o oarecare măsură, încă mai este) acela de a combina practic, încă de la început, ambele Weltanschauungs. Cea de a două Constituție a SUA, care începe cu faimoasele cuvinte We the people (Noi, poporul), nu definește nicăieri ce e acela „popor”: o colecție de indivizi egali sau un tot conceptual, structurat pe baza unei aristocrații a meritului. (În treacăt fie spus, expresia „o aristocrație a meritului” era mult mai des folosită decît, să zicem, „democrație”; pentru o lungă perioadă, dacă voiai să îți ataci oponentul politic, îl etichetai „democrat”, cam cum l-ai eticheta acum drept „anarhist”.) Nu-i de mirare, așadar, că noua Constituție a fost lăudată de către toți politicienii (dar și de educatorii responsabili) ca fiind Marele Compromis. Înțelegerea era că un politician responsabil știe să treacă peste interesele personale sau partinice pentru promovarea binelui comun.

Asta a fost odată că niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Deja cînd, în 2010, Obama reafirma că „această țară a fost clădită pe compromis”, a fost vehement atacat din toate părțile. Partizanatul extrem și politicile identitare prinseseră deja avînt. Cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns la această profundă criză identitară? Cîtă vreme această polarizare a societății se întîlnește pretutindeni, din România în Statele Unite, și din Venezuela în Franța, afectînd atît politicile intra-naționale, cît și pe cele inter-naționale, explicația se cuvine să fie și ea una globală. Și ce poate fi mai global decît Internetul și noua media? Pare paradoxal că o invenție care unește oamenii din India cu cei din Japonia și pe cei care trăiesc în colibe cu locuitorii vilelor de lux, o descoperire care distruge toate barierele geografice, sociale, culturale ș.a.m.d., sfîrșește prin a multiplica exponențial polarizarea, făcînd dificile, dacă nu, de multe ori, de-a dreptul imposibile compromisurile politice. „Pare paradoxal”, am spus. Dar nu e.

Explicația, înclin să cred, constă tocmai în această fluiditate a comunicării care, la rîndu-i, creează o fluiditate a identităților. Cînd pe Internet pot să am un avatar care să fie admirat de mii sau de sute de mii de oameni, chiar dacă trăiesc într-o peșteră, cînd îmi pot găsi „tovarăși de idei”, indiferent de stupiditatea lor, și-mi creez cutii de rezonanță, în care toate părerile nu fac decît să mi se confirme, atunci încep să devin nesigur pe identitatea mea, ca persoană. Cînd încep să pot fi în mediul virtual orice, trebuie să aleg ce vreau să fiu. Pentru că fără o identitate nu pot trăi. Și-atunci îmi aleg una, oricare, și mi-o apar împotriva inamicilor reali sau imaginari, după cum în copilărie îmi țineam strîns în brațe ursulețul de pluș (sau telefonul mobil, acum). Acest ursuleț, această identitate nu pot fi compromise politic, pentru că asta ar însemna să mă compromit.

Și-n plină criză identitară, hop și coronavirusul! Asta atacă, fără părtinire, și credincioșii, și necredincioșii, și musulmanii, și creștinii, și comuniștii, și capitaliștii. La fel precum Internetul, nici virusul ăsta nu are frontiere. La fel precum noua media, de care se folosește din plin, noul virus unește și separă lumea mai mult decît niciodată. Țările își închid frontierele, oamenii se închid sau sînt închiși în case, românii de acasă se feresc de cei din diaspora, tinerii de bătrîni ș.a.m.d. Solidaritatea se manifestă prin solitaritate. Dar această refugiere în mediul privat revarsă, totodată, spațiul privat în cel public. De-acum, cînd predau online, mă pot uita în casele studenților mei, pot trage cu ochiul la cîini, la cărți, la părinți, la iubite. Dar și ei pot trage cu ochiul la casa mea.

Cum se va sfîrși această poveste e imposibil de spus acum. Dar, dacă istoria ne învață ceva, e foarte posibil să se termine printr-un nou compromis. Altfel spus, cu o altfel de înțelegere a identităților personale și comunitare. Cu moartea pre moarte călcînd.

* Compromise: A Political and Philosophical History (Cambridge University Press, 2013). În traducerea lui Doru Căstăian, cartea a apărut anul trecut și la Editura Humanitas, cu titlul Compromisul – O istorie politică și filosofică. Vezi, de asemenea, și Compromise and the American Founding: The Quest for the People’s Two Bodies (Cambridge University Press, 2019).

Alin Fumurescu este assistant professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.