Și-altă dată, o s-o facem și mai lată! Caritas-ul politic

…pentru că dacă nu tragem învățămintele corecte din președinția lui Trump, în general, și din evenimentele recente, în particular, următoarele lebede negre ce ne vor lua pe nepregătite ne vor întuneca tot orizontul, nu doar o părticică a lui, ca pînă acum. Ați observat că, mai nou, lebedele negre zboară în stol? Că au devenit regula, iar cele albe, excepția? Or, cînd excepția devine regulă, se cheamă că a sosit timpul să-ți reconsideri drastic raționamentele gata-făcute și gata-servite. Și, mai cu seamă, să nu te lași furat de vîltoarea judecăților de moment – cele care nu fac decît să zgîrie suprafața lucrurilor. Mai mult rău decît bine.

Nu, democrația americană nu a primit nici o lovitură de grație. Nu, America nu a încetat să mai fie „farul democrației” pentru lumea întreagă. Dimpotrivă. Democrația americană și-a demonstrat încă o dată reziliența, și tocmai de aceea merită să fie luată în continuare de exemplu, în ciuda declarațiilor Rusiei sau Chinei și-n ciuda glumelor (unele izbutite, s-o recunoaștem) care circulă în aceste zile pe Internet. (În treacăt fie spus, multe dintre cele pe care le-am primit eu au venit de la americani, de unde se vede că nu doar românii se mai salvează și prin umor.) Da, imaginea Americii în lume a primit o palmă usturătoare, dar imaginile și, implicit, opinia publică sînt lesne de manipulat – iar asta s-a văzut în primul rînd la asaltul Capitoliului.

Într-un interval de doar cîteva ore, atmosfera politică din Congresul SUA s-a schimbat radical, cot la cot cu opinia publică. De ce? Pentru că, luînd cu asalt Capitoliul, protestatarii au luat cu asalt simbolurile Americii – or, de astea nu te atingi fără să plătești de să te usture. Tare. Pentru că pe americani nu-i ține împreună nici tradiția, nici vreo istorie milenară, nici vreo religie națională. Împreună îi țin doar simbolurile. De aceea, dincolo de orice ipocrizie și de discursuri găunos-patriotarde, de care e plin spațiul public (și de care a profitat cu asupra de măsură Trump, în primul rînd), există o venerație sinceră a istoriei fondării SUA, așa scurtă cum este, a Declarației de Independență și a celei de-a doua Constituții, a steagului, a imnului ș.a.m.d. De aceea americanii își arborează cu mîndrie steagul pe casă, și nu doar de 4 iulie, de aceea copiii se opresc să „jure credință” („pledge allegiance”) în fața steagului, cu mîna pe inimă, înainte de a intra în clasă – și fac toate astea de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Te poți juca cu aproape orice, poți face bășcălie sau disprețui public orice, dar nu simbolurile de bază. Asta n-au înțeles nici cei care au invadat o clădire-simbol a Americii, deși, în mintea lor, o făceau pentru a apăra democrația. Cînd William Lloyd Garrison, un aboliționist convins, fondator al Societății Anti-Sclavie și al ziarului The Liberator, s-a lăsat luat de valul emoțiilor și, de un 4 iulie, a declarat Constituția un „compromis cu diavolul” și i-a dat foc în public, a „reușit” performanța de a da înapoi cauza aboliționismului cu cel puțin o decadă.

Unde dai și unde crapă.

În doar cîteva ore, congresmenii americani și-au reamintit brusc ce s-ar cuveni să fie – oameni politici, nu politicieni, și americani, nu republicani sau democrați. Discursurile, după ce lucrările Congresului au fost reluate, au fost, cu rare excepții, de-a dreptul exemplare, de la Mike Pence și Mitch McConnell la Nancy Pelosi. Procedurile au fost respectate cu strictețe, deși rezultatul era deja limpede, și tocmai de aceea confirmarea a durat pînă aproape de ora patru dimineața. Dacă ăsta nu e exemplu de reziliență democratică, nu știu ce e. Pentru cîteva ore, am trăit senzația aproape ireală că m-am întors în timp și că sînt martor la momentele de glorie ale politicii americane, despre care citisem doar în cărți.

Pe 6 ianuarie, cînd asaltul Capitoliului era încă în plină desfășurare, „la cald”, cum s-ar spune, David Axelrod, fostul senior advisor al lui Obama, a declarat că „ceea ce se întîmplă acum ar trebui să ne facă să ne reconsiderăm pozițiile din timpul protestelor de astă-vară” (aprox.). M-am gîndit atunci că nu degeaba omul a fost eminența cenușie din spatele alegerii lui Obama și al celor două mandate de președinte. Omul nu se lasă furat de val și încearcă să țină „dreapta măsură”. Nu poți cere azi reducerea bugetului sau desființarea poliției, pentru ca mîine să te întrebi unde e poliția. N-o poți acuza ieri de abuz de violență, iar astăzi s-o condamni că e prea „blîndă” după ce tocmai a împușcat o femeie. Nu poți pretinde „acțiune” fără „reacțiune”. Nu poți folosi dubla măsură, dacă nu vrei ca cercul vicios să continue.

Am sperat – și încă mai sper – că Trump va folosi drept exemplu negativ, deopotrivă pentru republicani și democrați. Decăderea lui Trump a fost la fel de fulminantă ca ascensiunea lui, iar asta s-ar cuveni să ne pună pe toți pe gînduri. Dacă în dimineața de 6 ianuarie era încă de bonton, ca republican, să ții mai mult sau mai aproape de Trump, în seara aceleiași zile, președintele a devenit leprosul politicii americane. „Cine face ca Trump, ca Trump să pățească!” Încă-președintele s-a bazat pe inflamarea opiniei publice, uitînd că opinia publică e un balon de săpun. Lipsită de consistență, se umflă pînă se sparge. Înălțarea, oricît de spectaculoasă, va fi întotdeauna urmată de o cădere la fel de dramatică. Numai Stan și Bran se puteau cățăra pe o frînghie neatîrnată de ceva concret. Între strategia lui Trump și cea a lui Ioan Stoica, de la Caritas, diferența e doar cantitativă, nicidecum calitativă. Și la Caritas s-au inflamat spiritele, și acolo a existat valul uriaș de entuziasm și de încredere, și acolo cîștigătorul a pierdut tot. Că e vorba de bani sau de voturi are prea puțină importanță.

Tare mi-e însă teamă că lecția n-a fost încă învățată. Controlînd acum atît Președinția, cît și Senatul și Camera Reprezentanților, democrații se simt deja pe cai mari. S-ar putea să fie imposibil de rezistat tentației de a reîncepe Caritas-ul politic. Frînghia li se bălăngăne ispititor în fața ochilor. Nu știu ce se va întîmpla pînă la inaugurarea din 20 ianuarie, nici cum va decurge și, cu atît mai puțin, ce se va întîmpla în politica americană și în cea internațională după aceea. Nu sînt Mafalda. Sînt însă convins că, dacă vom continua tot ca pînă acum, cazul Trump ne va părea doar o muscă enervantă prin comparație cu stolul de lebede negre care se întrezărește deja la orizont.

Vorba cîntecului: Cîte-un pic, pic, pic, pînă n-o mai rămînea nimic. Și pe urmă o vom lua de la capăt.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).