…dintre care cel mai bun sînt eu!

…chiar dacă sînt, de la natură, un om leneș, fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi conserva energiile pentru lucrurile care mă interesează. Fiind un admirator al posmagilor gata muiați, n-am nici conturi pe rețelele de socializare. De vreo zece ani mi se tot spune că nici nu știu ce pierd (varianta românească a FOMO – Fear Of Missing Out). Și tot de vreo zece ani îmi pare că nu pierd nimic esențial. Dimpotrivă – alții muncesc pentru mine. Alții verifică toate rețelele de socializare, culeg informațiile cele mai importante (ba chiar și scandalurile mai interesante), le rostogolesc prin mass-media, pînă cînd, în cîteva agenții de știri, vreo două ziare și cîteva televiziuni de știri ajunge informația distilată, cea care contează. Și chiar dacă, printre crăpături, mai scapă vreuna, am suficienți amici de nădejde care mă țin informat, de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

Nu mi-a trebuit, prin urmare, cont de Facebook pentru a afla că Facebook testează o aplicație de „întîlniri romantice” pentru… oameni buni! Știam că există felurite site-uri pe care oamenii le folosesc pentru a-și întîlni iubirea vieții, sau măcar un partener de-o noapte, dar partea cu „oamenii buni” mi-a stîrnit atenția. N-am rezistat și-am dat click pe știre pentru a afla mai multe. Și-am aflat că „bunătatea nu este doar parte a unui program”. Cei de la Facebook nu glumesc cînd vine vorba despre oamenii buni – doar ei pot beneficia gratuit de acest serviciu (dacă au cont de FB, desigur). Doritorii trebuie să explice în detaliu de ce se consideră oameni buni, dar asta nu e suficient. O echipă de „experți” de la Facebook le va verifica răspunsurile, înainte de a-i accepta ca utilizatori și a le îngădui să vorbească pe video, pentru patru minute, cu potențialul suflet-pereche. Pentru cei interesați, aplicația se numește Spark („Scînteia“). Ce poate aprinde mai lesne scînteia iubirii dacă nu certitudinea, atestată de către experți, că atît tu, cît și ceilalți utilizatori sînteți oameni buni?

Nu mi-a părut rău c-am mușcat din momeală (clickbait). A meritat, pentru că știrea m-a pus pe gînduri: Cum să te prezinți pentru a-i convinge pe experții de la FB că ești om bun? Ce fel de dovezi sînt necesare pentru a determina că un om e bun? Care sînt criteriile? Face donații? E membru Greenpeace sau merge la biserică? Cum deosebește un specialist omul bun de omul rău (pentru că e limpede că, fiind o aplicație exclusivistă, prezumția nu e doar că există și oameni răi, dar și că ei, cei răi, reprezintă majoritatea)? Care sînt calificările experților? Presupunem că sînt cei mai buni pentru că, la orice selecție serioasă, profesioniștii îi judecă pe aspiranți și îi acceptă (sau nu) în breaslă. Pe profesioniștii bunătății de la FB cine i-a confirmat?

Acestea sînt însă doar cîteva întrebări preliminare, de încălzire. Cele cu adevărat importante abia urmează: 1) Pot declara, cu mîna pe inimă, că sînt un om bun? 2) E bine pentru mine să cred că sînt om bun, indiferent de criteriile de judecată folosite? 3) De ce m-aș îndrăgosti de un om convins că e bun? Să le luăm pe rînd.

1) Cei care mai merg la biserică știu că, înainte de împărtășanie, rugăciunea aparținînd, după tradiție, Sfîntului Ioan Gură de Aur începe așa: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mîntuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Timotei. 1:15). Din această perspectivă măcar, ideea că m-aș putea făli cu bunătatea mea pare cel puțin aiurea, dacă nu semnul distinctiv al păcatului trufiei. Poate că n-am omorît, furat, mințit etc., dar oare sînt chiar fără de păcat? Să arunce primul piatra.

2) Cu ce m-ar ajuta convingerea că sînt om bun? Desigur, pentru moment, m-ar face să mă simt mai bine, prin comparație. Dar, după cum observa Rousseau, omul modern e nefericit pentru că trăiește într-o comparație perpetuă. E „omul divizat împotriva sieși”. Cînd se gîndește la alții, se gîndește la sine (cum se situează prin raportare la ei – e mai înalt, mai deștept, mai chipeș, mai bogat etc.?), iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la alții (cum „arată” în ochii celorlalți). E o competiție pe care nimeni n-are cum s-o cîștige. Depresie asigurată.

3) De ce m-aș îndrăgosti de un (alt) om care se consideră bun? Omul acela nu-l va putea niciodată înțelege cu adevărat sau ierta pe cel rău (sau mai puțin bun). Păi, mi-ați putea replica, de aia e om bun, pentru că-mi va ierta greșelile, slăbiciunile sau căderile. Hopa! Deci faceți greșeli, aveți slăbiciuni și căderi – deci ați mințit (sau v-ați înșelat) declarîndu-vă bun. Sau nu aveți, și-atunci partenerul vă judecă greșit. Deci nu e un om bun, cum s-a pretins. Cum o dai, cum o cotești, din spirala catastrofală de-a te considera om bun n-ai cum scăpa. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”.

Aici nu e vorba despre teologie. Aici e vorba despre bun-simț. „Îi veți cunoaște după roade.” Ați cunoscut vreun om instalat confortabil în certitudinea bunătății lui care să nu fie ranchiunos pe lumea rea dimprejur? Lumea care nu-l merită? Cum se face că doar cei care nu se consideră buni, ci dimpotrivă, primii păcătoși, par a nu avea nevoie de psihoterapie? Cum se face că aceia care nu caută fericirea o găsesc? Nu trebuie să fii creștin pentru a realiza că creștinismul e contraintuitiv. E pe dos de ceea ce-ți „vine” și de ceea ce crezi c-ar fi normal. Nu „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, ci „iubește-ți dușmanul”. Nu un Dumnezeu atotputernic, ci unul care e răstignit și ucis. Cu moartea pre moarte călcînd. Și, vorba lui Nicolae Steinhardt, un Boier, care nu socotește cu abacul, ci iartă cu generozitate. Să nu uităm, primul care intră în Rai nu e vreun sfînt, ci un tîlhar. De ce? Pentru că nu s-a crezut „om bun”, dar a recunoscut bunătatea atunci cînd a văzut-o.

Nu e complicat. Creștinismul e ca mersul pe bicicletă. Cînd te urci pe bicicletă și te înclini într-o parte, „îți vine” să întorci ghidonul în direcția opusă. Ți se pare normal. Logic. Dar, după ce cazi de cîteva ori și-ți julești genunchii, înveți să nu te mai încrezi în „ce-ți vine” și-n logica simplistă. Înveți repejor că trebuie să faci exact opusul și să-ntorci ghidonul în direcția în care te înclini, deși nu-ți vine. Cu alte cuvinte, înveți să te încrezi în legile fizicii, chiar dacă nu știi că le spune așa, doar pentru a nu-ți mai juli genunchii.

Cînd sînt slab, atunci sînt tare. Chiar și pe Facebook.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).