Deștepții, ca telefoanele și influenserii

…deși, de bună seamă, nu doar telefoanele sînt deștepte (smart) în ziua de azi. Pe lîngă smartphones, avem televizoare smart, frigidere smart, mașini smart, aspiratoare smart, și cîte și mai cîte. Zică însă cine ce-o zice, „deștept ca aspiratorul” sună mai puțin măgulitor decît „deștept ca telefonul”. Alegerea e totuși grea, pentru că, pare-se, toate aparatele din jurul nostru s-au deșteptat peste noapte, iar răutăcioșii ar putea susține că inteligența tehnicii crește invers proporțional cu cea a oamenilor. Din fericire, în România, a apărut primul canal de „social television”, dedicat oamenilor smart. Am răsuflat ușurat. Iată, mi-am zis, s-au deșteptat și românii, după cum le cerea, de atîta amar de ani, imnul național! În cursa dintre aparatură și oameni, avem și noi, în sfîrșit, o șansă! Am prins din urmă telefoanele și aspiratoarele. Am ajuns și noi smart. Pentru a fi corecți pînă la capăt, să precizăm că nu toți românii sînt smart – publicul-țintă declarat al noului post e unul restrîns: Smartul (așa i se zice) e educat, cu un minimum de confort material. Smartul face parte, așadar, dintr-o minoritate de elită. Asta, însă, nu trebuie să ne demoralizeze. În definitiv, nici aspiratoarele nu sînt toate smart. Mai există și unele împinse cu mîna. Concurența dintre om și aparat e, așadar, cinstită.

Ba, dacă stăm să ne gîndim bine, grație noului canal TV, smartul poate dobîndi un avantaj față de aspirator, pentru că, declară părintele fondator, „primul nostru obiectiv este să îi creăm smartului o conștiință de sine” – ceva ce, pînă una-alta, un aspirator smart nici nu visează (sper). „Cum altfel decît să îi generăm gînduri?” Poate părea paradoxal ca un om smart să nu aibă nici conștiință de sine și nici gînduri, dar nici telefoanele n-au, iar asta nu le împiedică să fie smart. Au însă mai puțin noroc decît oamenii, pentru că n-au influenseri. În prima zi de emisie a postului, o domnișoară (doamnă?) influenseră era revoltată că legislația românească nu îi permite guvernului să plătească influenserii pentru a… influența (sic!) percepția și comportamentul românilor în vreme de pandemie, cum a făcut-o, bunăoară, guvernul Marii Britanii. Ehei, cum s-ar fi schimbat lucrurile! „Dar de ce nu o faceți pro bono? Gratis?” – a întrebat-o, candid, unul dintre moderatori. După expresia confuzată și zîmbetul nedumerit al influenserei (influenseriței?), era limpede că un asemenea gînd nu îi fusese încă generat în nici un fel, iar de-acum era prea tîrziu. Întrebarea a rămas fără răspuns.

Pentru necunoscători, un „influencer” e o profesie foarte lucrativă, cu o singură condiție – să ai foarte mulți „followers”, persoane care să-ți urmărească toate postările pe diferite platforme media: Facebook (pentru „dinozauri” deja), Instagram, TikTok, YouTube, vlog-uri ș,a.m.d. În românește, traducerea ar fi „influențatori” sau „manipulatori”, dar cuvintele astea vin cu oareșcari conotații negative. „Influenser” sună mai bine, mai smart. Teoretic vorbind, a fi un influențator de opinii nu e nimic rău. Toți încercăm să fim influențatori, toți încercăm să ne manipulăm unii pe alții. Părinții încearcă să-și influențeze copiii, dascălii – elevii, preoții – credincioșii, scriitorii – cititorii, politicienii – electoratul ș.a.m.d. Eu, acum, încerc să vă influențez pe dumneavoastră. Dumneavoastră veți încerca să vă influențați cunoscuții și șefii. Și tot așa. În diferite proporții, sîntem cu toții manipulați și manipulatori.

Pînă mai ieri, însă, această încercare de influențare avea și un oareșcare fundament rațional, sau măcar aparența acestuia. Părinții încearcă să-și influențeze copiii împărtășindu-le din înțelepciunea lor de viață, profesorii – elevii, printr-o educație care nu se reduce la transmiterea de cunoștințe, politicienii – electoratul, prin programe realiste de guvernare etc. În Eros și Magie în Renaștere, Ioan P. Culianu recuperează o întreagă filozofie a manipulării maselor și indivizilor, descrisă de către Giordano Bruno într-o cărticică mai degrabă obscură, De vinculis in genere (Despre legături, în general). Este – susține, cu dovezi, Culianu – un manual de manipulare mai rafinat și, încăput pe mîini greșite, infinit mai periculos decît Prințul lui Machiavelli. Dar pînă și Manipulatorul lui Bruno, care operează cu „fantasme”, în buna tradiție neo-platoniciană, are grijă ca imaginile generate să aibă un corespondent în realitate. Mai mult, i se cere să renunțe la orice egoism sau interes personal. Cu alte cuvinte, manipulatorului i se cere să înceapă prin a se manipula pe sine însuși întru beneficiul altora.

Nu mai e cazul acum. Influenserii de astăzi nu mai au nimic în comun cu influențatorii „pe stil vechi” – părinți, profesori, preoți, scriitori, artiști. (În treacăt fie spus, Culianu compara stupiditatea ineficientă a propagandei sovietice cu subtilitatea eficientă a mass-media occidentale, decenii bune înainte de apariția noilor social media.) Astăzi, pentru a fi influenser, nu trebuie să te mai pricepi la nimic. Greu e doar începutul, pentru că, odată atins un prag critic (să zicem, o sută de mii de followers), restul te vor urmări pentru că ești deja faimos. Ca pe surorile Kardashian, faimoase pentru… faima de care se bucură. Ce anume postezi pentru a-ți atrage prima sută de mii de „urmăritori” e treaba ta. Orice tîmpenie care atrage click-uri e bine primită. Nimeni nu te întreabă cum ai făcut nici primul milion de dolari, nici prima sută de mii de followers. În nici un caz companiile care te plătesc pentru a le face reclamă. Ai devenit influenser. Nu influențator, influenser.

În celebra alegorie a peșterii din Republica lui Platon, personajul principal pare a fi filozoful-rege. La o citire mai atentă, însă, întregul dialog pare a fi mai degrabă menit educării corecte a viitorilor păpușari, cei în sarcina cărora intră manipularea umbrelor. Aici, în jurul focului care nu e nici soarele de afară, dar nici bezna peșterii, se dă „bătaia peștelui”. Aici, la mijlocul drumului dintre filozoful-rege și prizonieri. Miza, s-o recunoaștem, e uriașă, atît la nivelul societății, cît și al sufletului. Din moment ce de manipulare nu avem cum scăpa, e crucial să putem face diferența dintre manipularea bună și cea nocivă. Dintre influențatori și influenseri. Lăsați telefoanele și aspiratoarele să fie smart! De la noi s-ar cuveni să avem alte pretenții. Îi urez noului post succes, dar să nu-l uite nici pe Socrate: „Tot ceea ce știu e că nu știu nimic“.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).