Postmaterialismul, butelia și pandemia

Publicat în Dilema Veche nr. 852 din 6 - 12 august 2020
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg

…pentru că pe Statele Unite trebuie să stai cu ochii ca pe butelie. Pentru neștiutori, în comunism, expresia „a sta cu ochii pe X ca pe butelie“ însemna menținerea unei atenții neabătute asupra lui X. Butelia pentru aragaz era un obiect extrem de prețios și de volatil: greu de obținut, ușor de pierdut. Trebuia să intri pe liste lungi de așteptare, iar cînd mașina cu butelii se oprea pentru cinci minute între blocuri cu sute de locatari, nu trebuia ratată cu nici un preț. Mai bine absentai nemotivat de la serviciu. Existau chiar hoți specializați în furtul de butelii. Îți spărgeau casa nu pentru bani sau bijuterii, ci pentru butelie. Fără carte puteai avea parte. Fără butelie, ba.

Ei bine, America e o butelie ce nu trebuie scăpată din ochi, pentru că, de la Alexis de Tocqueville încoace, am văzut cum născocirile americanilor, bune sau rele, sînt preluate, mai mult sau mai puțin distorsionat, în lumea-ntreagă – de la separarea puterilor în stat la iluminatul electric, și de la organizarea campaniilor electorale la Internet. De la consumerism la postmaterialism.

Fenomenul postmaterialismului a fost remarcat de către Ronald Inglehart în The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics încă din 1977. Pe scurt, politologul argumenta, pe baza unor statistici impresionante, că generațiile tinere din țările dezvoltate pun mai puțin accent decît părinții lor pe bunăstarea materială, alegînd să voteze mai degrabă în funcție de valori ce nu trec, ca să zicem așa, prin stomac. Inglehart explica aceste diferențe prin nivelul de trai din copilărie: dacă vîrstnicii crescuseră în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate privațiunile aferente, ajungînd în anii ’70 la o bunăstare materială greu de imaginat la sfîrșitul anilor ’40, copiii lor crescuseră în mijlocul acestei bunăstări și-ncepuseră să se plictisească. O găseau meschină, sufocantă. Te poți plictisi și de prea multă ciocolată.

Așa au început în America „războaiele culturale“, întrerupte de perioade de pace din ce în ce mai scurte, la schimburile de ștafetă dintre generații, cînd hippioții își tundeau pletele, se întorceau din ashram-uri și își cumpărau case cochete în suburbii, aidoma părinților. Pentru că generațiile sînt precum indivizii – se revoltă în adolescență și se domolesc la maturitate. Sau cam asta obișnuiau să facă pînă la Internet și la noile media, cînd schimbul dintre generații s-a dat peste cap. La propriu. Dacă pînă nu demult, odată trecută rebeliunea tinereții, adulții își întorceau privirea spre înțelepciunea practică (phronesis) care, în cazurile fericite, vine cu experiența vîrstei (vezi instituția Senatului, în varianta clasică), acum bătrî­nii imită moda tinerilor și își cer scuze pentru neputința de „a ține pasul“. De unde și apetența pentru războaiele de orice fel. Pentru că războaiele sînt apanajul tinereții dînd în clocot.

De bună seamă, de la distanță, toate războaiele arată la fel, iar cele „culturale“ nu fac excepție. De la distanță, cele din anii ’60 seamănă cu cele din 2020. Atunci, ca și acum, de la cuvinte s-a trecut la fapte, și de la schimbul de idei la schimbul de cocteiluri Molotov. Atunci, ca și acum, protestatarii au dat foc la mașini, au spart magazine, au mîzgălit și dărîmat statui. Atunci, ca și acum, poliția a intervenit în forță, cu gaze lacrimogene, bastoane generos împărțite și arestări.

Și-atunci, ca și acum, în mijlocul războiului s-a aflat universitatea. Dacă în „întunecatul“ Ev Mediu, universitățile erau spații „de sanctuar“, precum ambasadele de astăzi, în noile războaie culturale ele au devenit locul de început și de sfîrșit al luptelor de stradă. E doar o altă întoarcere cu susu-n jos. Pînă și termenul „război cultural“ e un oximoron. O contradicție în termeni. Războaiele se poartă despre cultură, nu înlăuntrul acesteia, iar combatanții din ambele tabere pot fi suspectați de multe, mai puțin de un bagaj cultural solid. Dar cînd susții că orice cultură e motivată politic, nu te mai miri că politicul îți intră-n casă, cum se miră acum cele peste 150 de personalități din lumea academică și culturală care au semnat deja faimoasa scrisoare din Harper’s Magazine, îngrijorate de restrîngerea libertății de opinie și de cultura excluderii (cancel culture), sub presiunea politicilor identitare postmaterialiste.

Revoluțiile conservatoare, precum cea britanică din 1688 sau cea americană din 1776, s-au încheiat repede, ca un sughiț după care zici „pardon“ și-ți vezi în continuare de cină. În revoluțiile egalitariene, însă, de la cea Franceză la cele comuniste, odată pornit tăvălugul, lucrurile sînt greu de oprit. Revoluția capătă o logică proprie și scapă de sub controlul inițiatorilor. Radicalii atacă moderații. Iar moderații, de stînga sau de dreapta – nu contează –, pier. Revoluțiile își devorează copiii. Cei 150 au fost, încă de a doua zi, acuzați de conservatorism, rasism, transfobie etc., de către foștii tovarăși de arme ideologice.

E doar una dintre multele dovezi că, văzute de aproape, războaiele culturale din anii ’60 nu mai seamănă defel cu cele de azi. Primele erau războaie „de modă veche“ – între conservatori și liberali. Între „rebeli“ și „establishment“. Acum, rebelii de odinioară au devenit establishment-ul și sînt, la rîndul lor, acuzați de pactul cu diavolul – pe Facebook și pe Instagram sau Twitter, folosind tablete Apple. Atîta doar că marile corporații, de la Apple la Facebook și de la Google la Amazon, sînt „liberale“. Incredibilul s-a produs: consumerismul s-a împăcat cu postmaterialismul, și butelia cu ecologia.

Colac peste pupăză, a venit pandemia care ne poate trimite la bal sau la spital, la propriu, dar mai ales la figurat. În SUA a servit drept catalizator, transformînd războiul „rece“ într-o revoluție culturală „fierbinte“ după modelul inițiat de Mao Zedong în 1966. Mao a scăpat Revoluția Culturală din mînă și povestea s-a încheiat tragic, în primul rînd pentru că ideologia nu ține de foame. O poate – și o face – păcăli pentru o vreme. Dar numai șarpele Ouroboros se poate sătura înghițindu-și la nesfîrșit coada. Oamenii nu pot. Și nici corporațiile. Iar pîrdalnica asta de pandemie, care face să ghioraie mațele, ne poate lăsa fără butelie. Or, fără butelie, revoluția postmaterialistă rămîne și fără carte, și fără parte.

Alin Fumurescu este assistant professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.