Unde dai și unde crapă: sclavi și ilegali
...dacă acceptăm zicerea conform căreia „drumul spre iad e pavat (adesea) cu bune intenții”, sîntem nevoiți să acceptăm și reversul acesteia: la răstimpuri, și drumul spre rai poate fi pavat cu rele intenții. Așa s-a întîmplat, bunăoară, în timpul dezbaterilor de la Philadelphia, din sufocanta vară a anului 1787, cînd, în spatele ușilor închise, o mînă de oameni au finalizat, după o serie de compromisuri, draftul a ceea ce avea să devină a doua Constituție a Statelor Unite. Și, pentru că tot veni vorba despre a doua Constituție (scrisă întotdeauna cu majuscule, spre deosebire de prima), iar acest număr din Dilema veche va apărea taman de Thanksgiving (Ziua Recunoștinței), să ne reamintim că George Washington nu a fost primul președinte al Statelor Unite decît conform celei de-a doua Constituții. Dacă e s-o luăm în considerare și pe prima, Articolele Confederației, Washington a fost al nouălea președinte, primii opt fiind aleși pentru un singur an. Primul om cu titlul de președinte al Statelor Unite a fost pe nedrept uitatul de-acum John Hanson. Tot el a și declarat că Thanksgiving va fi sărbătorit pe tot teritoriul Statelor Unite în ultima joi a lunii noiembrie. Și-așa a rămas.
Să revenim, însă, la Philadelphia și la rele intenții cu neintenționate consecințe benefice. Sudiștii au fost cei care au insistat ca sclavii să fie numărați cînd vine vorba de stabilirea numărului de delegați trimiși de fiecare stat în Camera Reprezentanților, în încercarea de a-și spori reprezentarea în Congres. Nordiștii s-au opus și-n cele din urmă s-a ajuns la ceea ce astăzi e numit „infamul compromis” prin care, la stabilirea populației unui stat, sclavii urmau să se numere ca două treimi dintr-o persoană. Fără a avea, desigur, drept de vot. Și tot stăpînii de sclavi au insistat ca recensămîntul la fiecare zece ani să fie inclus în Constituție. La vremea respectivă, calculul sudiștilor a fost că populația de culoare se înmulțește mult mai repede decît cea albă, iar acest spor de populație va fi reflectat la fiecare recensămînt, întărind predominanța stăpînilor de sclavi în Congres. Ba chiar și la alegerea președintelui, cîtă vreme numărul de electori din fiecare stat e egal cu numărul senatorilor (doi pentru fiecare stat) și cel al reprezentanților în Camera inferioară (stabilit, cum ziceam, în funcție de populație).
V-am spus: rele intenții. Bune rezultate, însă. Socoteala sudiștilor de la Philadelphia nu s-a potrivit cu cea din tîrgul istoriei. Datorită industrializării accelerate, numărul imigranților în Nord a crescut exploziv, întrecînd de departe creșterea demografică a statelor din Sud. Politic vorbind, Nordul a început să domine Sudul, trecînd „tarife de import-export” care să avantajeze net industriile din Nord, pe spinarea Sudului („Tariful” din 1828). A fost prima oară cînd Sudul (Carolina de Sud) a amenințat cu secesiunea. Mai mult, acceptînd că sclavii sînt persoane (două treimi dintr-una, dar, totuși, persoane), au acceptat și că votul nu mai trebuie condiționat de proprietate, întredeschizînd astfel ușa istoriei pentru votul universal, indiferent de averea deținută.
Unde dai și unde crapă. Dai cu rele intenții și obții rezultate bune.
Reciproca e, însă, valabilă și ea. Primul recensămînt din SUA la nivel național a avut loc în 1790 și de-atunci s-a făcut, fără abatere, la fiecare zece ani. Dar, în 2020, a fost precedat de disputa aprinsă dacă chestionarul să includă sau nu o întrebare referitoare la cetățenie. Administrația Trump a insistat pentru, democrații, susținători ai drepturilor „ilegalilor”, s-au opus, de teamă că o asemenea întrebare i-ar speria pe mulți, făcîndu-i să refuze a mai răspunde la recensămînt. După cîteva bătălii juridice (nu toate încheiate), administrația Trump a părut să cedeze. Oricum, chestionarele au apărut fără nici o întrebare referitoare la cetățenie. (În schimb, pentru prima oară, au inclus posibilitatea de a-ți declara și descendența dincolo de „caucasian” – român-american, bunăoară. Dacă suficient de mulți români au profitat de oportunitate, românii-americani ar putea dobîndi statutul de minoritate recunoscută oficial, precum italo-americanii sau irlandezii-americani. Bașca, am afla și noi cîți sîntem, de fapt, pe aici.) Susținătorii drepturilor ilegalilor au jubilat, adversarii lor s-au înfuriat. Asta nu face decît să confirme zicala „cine nu-și cunoaște istoria e condamnat s-o repete”.
Să ne întoarcem la Philadelphia și la stăpînii de sclavi. Ce voiau? Să se numere sclavii fără drept de vot cînd vine vorba de stabilirea numărului de reprezentanți trimiși în Congres. Cum se va stabili numărul de reprezentanți trimiși acum de fiecare stat pentru următorii zece ani? Numărîndu-i și pe ilegalii fără drept de vot! Stăpînii de sclavi au visat doar că cei lipsiți de dreptul de vot să fie numărați 100%. După îndelungate tocmeli, au obținut 75%. Acum, ilegalii se numără 100%. E bine? E rău? Depinde cum definești „binele” și pentru cine.
Un lucru, însă, e sigur. Cererile de acum ale apărătorilor drepturilor imigranților invocînd drepturile omului sînt identice cu cele ale foștilor stăpîni de sclavi. S-ar putea contraargumenta (cum s-a și făcut) că, fie și lipsiți de dreptul de vot, „ilegalii” își vor vedea interesele mai bine reprezentate în Congres. Vor fi, cu alte cuvinte, reprezentați „virtual”. Dar pîrdalnica asta de istorie încăpățînată vine din nou să ne reamintească un episod și mai vechi din istoria Americii – cel al Războiului de Independență. Atunci, loialiștii susțineau că toți coloniștii sînt „virtual” reprezentați în Parlamentul britanic, iar patrioții cereau „reprezentare reală” și strigau „No taxation without representation!” („Nici o taxare fără reprezentare!”). Cum s-a încheiat disputa, se știe. S-o recunoaștem: e o istorie nu doar încăpățînată, ci și una cu un umor britanic (sic!).
Cine cîștigă și cine pierde? La ora asta se fac multe speculații de către ambele tabere. Să nu apelăm, însă, la experții în calcule electorale. Să apelăm la bunul-simț. Statele cu mai mulți ilegali vor avea, pentru următorii zece ani, mai mulți reprezentanți în Congres. Acești reprezentanți vor fi aleși. De către cine? Păi, de către cei cu drept de vot. Cu cine tind să voteze cei cu drept de vot din statele cu mulți imigranți ilegali, precum Texas? Cu cei care sînt pentru legalizarea imigrației ilegale sau cu cei care sînt împotrivă, speriați fiind de numărul mare de ilegali? Să ne scărpinăm în creștet și să ne gîndim.
Unde dai și unde crapă.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
