Made in the USA
Cu prietenia m-am întîlnit înainte de-a apuca să pun piciorul în America. Doar avionul ce-şi pusese roţile. Ajunsesem pe aeroportul din New York, de unde trebuia să repornim spre Chicago, şi rămăsesem singurul pasager. Un negru simpatic, în salopetă, a intrat să facă puţină curăţenie pînă la urcarea celorlalţi. „What’s up, buddy?“ – („Care-i treaba, amice?“) – m-a întrebat în timp ce dădea cu aspiratorul pe sub picioarele mele. Treaba era că eu încă nu aveam viză de SUA şi nu puteam coborî din avion decît la Chicago. Aveam doar o sută de dolari în buzunar şi de-abia dacă înţelegeam frînturi din ceea ce se vorbea în jurul meu. Engleza de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din tîrg. Pe scurt, treaba era că eram uşurel disperat. Păi cum să-i spun toate astea şi, mai ales, de ce? Avea el altele pe cap. Ştia şi el, ştiam şi eu. Oi fi fost eu disperat, dar nici într-atît. Am bîguit ceva ce a fost acoperit de zgomotul aspiratorului şi, oricum, nu interesa pe nimeni. Prietenul meu american a dat şi el din cap şi a dispărut la fel de repede precum apăruse. A fost primul, dar nici pe departe ultimul.
În ciuda zvonurilor, America rămîne o ţară principial prietenoasă. Poate prea prietenoasă. Prietenoasă pînă-ntr-acolo încît prietenia se goleşte de conţinut. Cînd eşti buddy cu vînzătorul sau colegul de serviciu, cînd eşti my dear friend atît cu şefii cît şi cu subalternii, sau cînd ai zeci, sute sau milioane de prieteni pe Facebook sau mai ştiu eu pe unde, ceva-undeva s-a pierdut pe drum. Primesc aproape zilnic invitaţii pe e-mail din partea te miri cărei „reţele de socializare“ în care am intrat accidental, invitaţia imperativă venind din partea unor cunoscuţi foarte apropiaţi: „Gigel vrea să fie prietenul tău!“ La început, politicos, acceptam. Nu mă durea degetul să apăs „yes“. Cum însă n-am folosit niciodată asemenea „reţele“, am îngroşat obrazul şi am abandonat practica.
Cum s-a ajuns aici? De unde şi pînă unde această potriveală între explozia prieteniei şi explozia Internetului? Şi cum de s-a ajuns ca, încă o dată, America să reprezinte vîrful de lance al acestei devalorizări? Explicaţia – dacă e să ne luăm după Culianu – e cît se poate de logică: ideile complexe găsesc întotdeauna susţinători radicali care să le descompună în bucăţi şi să le reordoneze pe înţelesul tuturor, pînă la epuizare. Luaţi, bunăoară, cazul creştinismului. Cum ideea centrală – a Sfintei Treimi – părea mult prea complicată (Cum poate să fie Dumnezeu Unul în Trei? Cum poate Hristos să fie, în acelaşi timp, şi Dumnezeu şi om?, ş.a.m.d.), a fost descompusă de-a lungul timpului în diferite sub-variante – arianismul, monofizitismul etc. Unele subvariante au dispărut, altele au supravieţuit, ba chiar au înflorit peste aşteptări, iar procesul este departe de a se fi încheiat. Ceva asemănător, înclin să cred, s-a întîmplat, păstrînd proporţiile, şi cu prietenia. Prietenia nu e o religie, dar e suficient de ambiguă pentru a ispiti cu simplificarea prin descompunere. Prietenia nu e nici cal, nici măgar. Nici iubire, nici relaţii publice (PR). Nu degeaba traducătorii de astăzi încă se mai scarpină-n creştet cum să traducă grecescul phylia. Prietenia se situează la intersecţia publicului cu spaţiul privat. Oricît de „intim“ vei fi fiind cu un prieten, întotdeauna va exista o distanţă între tine şi el. El nu eşti tu. Precum Internetul – unde blogurile, MySpace-urile (sic), MyFace-urile estompează graniţele dintre dormitor şi sufragerie, în America, acolo unde există ambiguitate, există şi oportunităţi. Unele mai bune, altele – mai puţin, ca să nu zicem de-a dreptul catastrofale.
Aristotel zicea că prietenia e de trei feluri: de plăcere, de utilitate şi de bine. (Notă: În filozofie, Aristotel e varianta americană a europeanului Platon – descompune, simplifică, încearcă să scape mai uşor. Dacă Platon înfruntă nedumerirea cu „pieptul gol“ în „Lysis“ sau „Symposium“, Aristotel încearcă să se tupileze după logică. Logica bunului-simţ, în Etica Nicomahică. Fiecare are rostul său.) În materie de prietenie, americanii s-au concentrat pe „utilitate“. Să ai prieteni e, ca să zic aşa, folositor la casa omului. În cărţile de specialitate ţi se explică frumos, băbeşte, că prietenii sînt utili din mai multe puncte de vedere: nu îţi pot da doar un ride pînă la aeroport, două ouă care îţi lipsesc la omletă sau un sfat cînd îţi moare laptopul în braţe (cum îmi moare mie acum). Prietenii, zice-se, îţi asigură în plus echilibrul psihic de care, zice-se, avem atîta nevoie în ziua de azi. Aşa o fi, nu zic nu. Dincolo de utilitate, însă, trebuie să mai fie ceva, altminteri – vorba lui Hegel – nu i-am fi zis altcumva. Nu i-am fi zis prietenie. I-am fi zis psihoterapie.
Am coborît din avion – şi am pus pentru prima oară piciorul pe pămînt american – la Chicago. Acolo mă aştepta un prieten din copilărie – să-i spunem Zbengu. Au trecut de atunci încă vreo cincisprezece ani. M-am antrenat suficient încît să recunosc ca atare, cînd am avut ocazia, relaţia maestru-discipol. Prietenia nu de plăcere, nu de utilitate, ci de bine. Prietenia lui „ne dăm cu capul de acelaşi de zid, dar o poţi face mai la stînga sau mai la dreapta şi ai văzut cît de îndemînatic a fost ăla cînd s-a lovit de perete?“. Profesori universitari bătrîni care se mai entuziasmează încă sincer în faţa unei idei. Aşa aş vrea să îmbătrînesc şi eu. V-am spus – am avut noroc. Am prieteni. Ca şi cu iubirile, mor cu ei de gît.
Alin Fumurescu este jurnalist, dramaturg şi profesor de filozofie politică la Indiana University, Bloomington.
