Cu nerușinare, despre respect
…pentru că, haideți s-o recunoaștem, în ziua de azi îți trebuie o doză zdravănă de nerușinare pentru a vorbi, cu seriozitate, despre respect. Respectul a devenit un cuvînt rușinos, unul pe care îl poți folosi cel mult în bășcălie, dacă nu vrei să fii etichetat automat ca babalîc. Din fericire, nerușinarea e îngăduitoare cu orice fel de îndrăzneală, mică sau mare, așa că voi îndrăzni și eu, babalîcul. La urma urmelor, Diogene Cinicul îndrăznea să-i șocheze pe atenieni nu doar dormind în butoi sau umblînd c-o lumînare-n mînă ziua-n amiaza mare, căutînd „un om”, cum frumos ni-l înfățișează istoriile rușinoase din școală, ci și masturbîndu-se în public, printre altele. Pe vremea aceea, însă, a fi nerușinat necesita, într-adevăr, o doză mare de îndrăzneală sau chiar de nebunie (potrivit lui Diogene Laertius, Platon l-a etichetat pe Diogene Cinicul „un Socrate nebun”).
Astăzi, nerușinarea nu mai presupune îndrăzneală, pentru că nu mai șochează pe nimeni. Nerușinarea a devenit regula, nu excepția. Piatra nu „îndrăznește” să cadă. Pietrei îi „vine”. Politicienii din ziua de astăzi nu „îndrăznesc” să fie nerușinați. Lor le vine. Comentatorii nerușinați de pe platformele media nu „îndrăznesc” nimic. Le vine. Studenții de la Drept care au copiat la examen și au fost exmatriculați n-au îndrăznit. Le-a venit, după cum le-a venit celorlalți care le-au găsit scuze și le-au luat apărarea. Într-o societate nerușinată, îți vine să fii nerușinat. Profesorul Radu Gologan, președintele Societății Române de Matematică, a rămas în urma vremurilor: s-a declarat uluit de faptul că unii părinți care-au protestat în stradă împotriva corupției și-au ajutat copiii să copieze la olimpiada organizată online. N-a înțeles încă nimic. Într-o societate nerușinată, vina e întotdeauna în altă parte. Afară, nu înlăuntru. Uluitor acum nu e că se copiază cu nerușinare, uluitor e că mai sînt și oameni care se rușinează s-o facă. Uluitor nu e că un vlogger urmărit de sute de mii de oameni, cu păreri ferme despre reforma educației, face o petrecere interzisă în pandemie, la care invită un manelist celebru (îmi cer, rușinat, scuze că nu le-am reținut numele) și postează pe social media în direct. Uluitor e că mai sînt unii, puțini, care se miră că pe urmă flăcăul mai are și nerușinarea să acuze societatea de ipocrizie. N-au înțeles încă nimic: pietrele de aia sînt pietre – pentru că, scăpate din mînă, nu se înalță la cer. Scăpate din mînă, pietrele doar cad.
Metafora pietrei nu e întîmplătoare. Nu doar pietrele, ci și societățile pot fi scăpate din mînă. Și-atunci (de)cad. Rușinea se mișcă pe verticală. Spre deosebire însă de pietre, rușinea are de ales: în sus sau în jos. Expresii precum „Să-ți fie rușine!” sau interogativul mai degrabă retoric „Nu ți-e rușine?” privesc de sus în jos, de la înălțimea unui piedestal etic, de pe care acuzatul ar fi căzut. Și e o mișcare din afară înspre înlăuntru. Acuzatul se poate rușina dacă acceptă și recunoaște valorile după care este judecat. Sau nu, dacă are altele sau nici unele. Atunci e (de) nerușinat, cum se zice c-ar fi fost Socrate. Socrate, însă, se putea rușina. Pentru că „a te rușina” sau „a-ți fi rușine” sînt expresii care indică o mișcare de jos în sus. Dacă mi-e rușine, înseamnă că am căzut în propriii mei ochi și mă uit în sus, întrebîndu-mă cum să mă cațăr înapoi. Nu în ochii altora, ci ai mei. Această mișcare e sora respectului și opusul nerușinării.
De ce, în ochii societății de azi, a devenit o rușine să vorbești, cu seriozitate, despre respect? Pentru că respectul presupune, automat, privirea „în sus”. Acceptarea ierarhiei, a faptului că cineva sau ceva e mai „sus” decît tine. Or, asta contravine principiului egalității. Există în inima omului, spunea Tocqueville, două impulsuri spre egalitate. Unul e nobil, care te îndeamnă să devii la fel de bun ca aceia pe care-i admiri. E un impuls care te urnește de jos în sus. Există, însă, și un impuls corupt, „depravat”, care te-ndeamnă să-i tragi pe toți de sus în jos, la nivelul tău. Și-atunci îți pierzi respectul – respectul față de părinți, față de profesori, față de clasici, față de tradiție, față de limbă, față de patrie, față de orice. Pentru că, după cum remarca și Paul Woodruff, respectul nu se cîștigă, se acordă. Dacă-l refuzi din principiu, aluneci pe un tobogan cu o singură direcție – în jos. Precum pietrele. Se cheamă că atunci te-ai scăpat din mînă.
Pare paradoxal, dar nu e: într-o societate nerușinată, nerușinații sînt primele victime ale rușinării. Socrate nu putea fi rușinat, dar se putea rușina. Nerușinatul nu se mai poate rușina, el pre sine însuși, pentru că nu are un sistem de valori morale față de care să-și măsoare căderile. Și-a pierdut respectul. E gol pe dinlăuntru, și-atunci tot ce-i mai rămîne e exteriorul. La exterior ține cu dinții. La imaginea sa publică. De aceea postează pe Instagram (Facebook e pentru babalîci, mi s-a spus) poze voluptuoase, mașini bengoase, petreceri cool, mușchi și pantofi. Ne-rușinatul e ex-centric și dacă nu se masturbează în public. E ex-centric în sensul propriu al cuvîntului – și-a pierdut centrul. E o circumferință fără centru. Și-atunci cînd îi este atacată imaginea, cînd este rușinat, suferă crîncen. Disperă, e deprimat, în cazurile tragice se poate chiar sinucide.
Tocmai de aceea, într-o societate în care respectul funcționa, rușinarea publică era o metodă eficientă de educare. Din afară înspre înlăuntru. Dar într-o societate care și-a pierdut respectul, rușinarea publică n-are nici un efect benefic. E doar o re-educare în abandonarea ideii de respect. E o rușinare pe orizontală, nu pe verticală. Gîndiți-vă la ședințele de autodenunțare organizate de către comuniști. Tot ce-au reușit a fost crearea unei societăți nerușinate, lipsite de respect. De verticalitate. Așa și acum. Alte măști, aceeași piesă.
De reținut, însă: atenienii nu l-au omorît pe excentricul Diogene. L-au omorît pe Socrate. Vorba fostului meu șef de la Yale, Steven Smith: omorîndu-l pe Socrate, atenienii măcar i-au arătat respect. L-au luat în serios. S-au simțit rușinați. Astăzi, pe Socrate nu l-ar mai băga nimeni în seamă, oricît ar da din gură. Diogene Cinicul, însă, ar deveni vedetă media, pînă cînd lumea s-ar plictisi și de masturbările-n public. Și-atunci, din disperare, Diogene s-ar îmbrăca la costum și ar începe să spună, respectuos, „Sărut mîna pentru masă”. Poate așa ar mai ieși, din nou, în evidență. Nu degeaba a întrebat Oracolul din Delphi ce trebuie să facă pentru a ajunge cel mai faimos. Nerușinații n-au Oracol. Dar poate citesc Dilema veche...
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
(Apărut în Dilema veche, nr. 883, 11-17 martie 2021)
