Dați-vă filme! Grijuliu

…deși am auzit expresia asta destul de tîrziu, din gura unui bucureștean: „Eu nu-mi dau filme!”,  într-un context în care sensul expresiei era limpede – „eu nu mă autoiluzionez”. De atunci, de cîte ori am auzit-o, sensul a fost același: „Alții își dau filme, eu nu-mi fac iluzii”. „Alții sînt fraieri. Eu, nu.” Hmmm… Poate se cuvine să cădem nițel pe gînduri. După cum Baudelaire spunea că-n Epoca Luminilor cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există, trebuie să luăm în calcul și posibilitatea că, într-un fel sau altul, toți ne dăm filme. Și cea mai mare iluzie ar fi aceea că nu ne facem iluzii. Noi. Alții, da. Fraierii.

Una dintre greșelile cele mai frecvent întîlnite printre cititorii Republicii lui Platon este să uite adevăratul subiect al discuției. Răpit de frumusețea dialogului și de deșteptăciunea argumentației, cititorul e tentat să se focalizeze pe… Republica, adicătelea pe forma de organizare statală pe care o propune Socratele lui Platon. De aici încep și controversele. Unii, precum Karl Popper în faimoasa-i carte Societatea deschisă și dușmanii ei, îl acuză pe Platon de proto-totalitarism. Alții, precum Allan Bloom, care a și retradus-o, susține că toată Republica nu e decît o ironie socratic-filosofică, un avertisment împotriva societăților totalitare. Prinși în vîltoarea argumentației, puțini își mai amintesc de unde pleacă și unde se încheie dialogul – de la suflet. Așa că eu, unul, prefer să interpretez dialogul deopotrivă prin prismă politică și psihologică. (Să nu uităm că, etimologic vorbind, psiho-logia e știința sufletului, despre care, după cum ne spune și Aristotel în Etica Nicomahică, orice politician ar trebui să știe măcar cîte ceva.)

Dacă-i așa, atunci faimoasa alegorie a peșterii de la începutul Cărții a șaptea este (și) o alegorie a sufletului. Pentru cei nefamiliarizați, alegoria e despre niște prizonieri înlănțuiți într-o peșteră toată viața, prizonieri care nu pot vedea decît niște umbre, proiectate fără știința lor de către niște păpușari care, folosindu-se de un foc, la jumătatea peșterii, imită animale, păsări, arbori și-n general tot ceea ce vedem în această lume. De bună seamă, prizonierii sînt convinși că ceea ce văd e realitatea, încep să facă asociații între succesiunea umbrelor și se iluzionează că descoperă corelații mai mult sau mai puțin științifice. Pentru a scăpa de iluzii, e nevoie ca cineva să descătușeze un prizonier și să-l forțeze să urce afară din peșteră. De ce să-l forțeze? Pentru că, avînd ochii obișnuiți cu întunericul, prizonierul va resimți ca dureroasă, mai întîi, lumina focului și-n cele din urmă pe cea a soarelui. Cu răbdare, însă, norocosul își va ajusta privirea la lumină și va vedea, în cele din urmă, adevăratele animale, păsări, arbori etc. și va înțelege că ceea ce crezuse toată viața că e „realitatea” nu era, de fapt, decît umbra unor păpuși care imitau realitatea. O realitate de mîna a treia, dacă preferați.

Și-acum să ne întoarcem la sufletele noastre, despre care atît Socrate, cît și Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne-ngrijim mai mult decît de orice altceva. Să ne întoarcem la felul în care „ne dăm filme” singuri. Pentru că, după cum explică Socrate, în cazul în care prizonierul eliberat, cel care vede realitatea „la prima mînă”, se va întoarce în peșteră, încercînd să-i elibereze pe alții, se va poticni, nemaifiind obișnuit cu întunericul, va fi luat în tărbacă și poate chiar ucis (cum i s-a întîmplat lui Socrate în „viața reală”). Cu alte cuvinte, de prizonierii din sufletele noastre nu putem scăpa, după cum nu putem scăpa de umbrele pe care le luăm drept realitate. La „soare” iese – și asta doar la răstimpuri – de-abia cîte o părticică norocoasă a sufletului nostru. Restul rămîne în peșteră și îți dă filme.

Și-atunci esențiali devin păpușarii. Nu manipulatorii la care se gîndește toată lumea, de la politicieni la așa-numiții influencer-i, ci păpușarii dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Pentru că acolo, la mjlocul atît al societății, cît și al sufletului, se dă, ca să zicem așa, bătaia peștelui. Simplu spus, partea de la soare e prea mică, iar partea de la capătul peșterii e prea mare și prea lesne de manipulat. Și-atunci întrebarea-cheie devine: „Cine ne manipulează manipulatorii?”, pentru că-n definitiv păpușarii își construiesc păpușile după modele luate din afara peșterii. Spune-mi ce păpușari ai, ca să-ți spun cum îți sînt educați, cu umbre, prizonierii. Ce filme îți dai. Pentru că, repet, aici nu e vorba despre societate, aici e vorba despre suflet.

E deopotrivă o binecuvîntare și un blestem. În Cartea a opta a Republicii, Socrate face o paralelă între diferitele forme de guvernămînt și diferitele forme ale sufletului, sugerînd nici mai mult, nici mai puțin decît că noi toți ne naștem cu suflete… democratice! Dacă nu v-a pufnit rîsul, e deja un semn bun. Se cheamă că sînteți deschiși la ideile cele mai năstrușnice. Se cheamă că sînteți, fără să realizați, aproape socratici. Pentru că Socrate o spune în Cartea a opta verde-n față: „Democrația apare ca fiind cea mai frumoasă, o țesătură din mai multe culori… Și dacă cineva ar vrea să construiască o Republică din vorbe, cum facem noi acum, ar trebui să meargă într-o democrație, unde, precum într-un mall de Constituții, să-și aleagă acele elemente care-i convin cel mai mult”. (Notă: traducerea e aproximativă.)

Am, așadar, o veste bună și una rea. Vestea bună e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre. Vestea rea e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre.

Să ne-ntoarcem, prin urmare, de unde am plecat: cel mai mare „film” pe care ni-l putem da e acela că noi „nu ne dăm filme”. Fraier nu e cel care își dă filme. Adevăratul fraier e cel care crede că el nu-și dă. Tot în Cartea a opta a Republicii, Socrate avertizează că trecerea de la sufletul democratic la cel tiranic – sufletul lipsit de îndoieli – poate dura cît o fîlfîire din pleope. Depinde de păpușari. Depinde de filme și de regizori.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019)