Iepurașul de Paște și (ne)rușinarea democrației directe

Publicat în Dilema Veche nr. 862 din 15 - 21 octombrie 2020
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg

…deși, să ne-nțelegem din capul locului, n-am nimic împotriva iepurașului de Paște sau a ouălor de ciocolată, chit că le prefer pe cele vopsite. Nici împotriva lui Moș Crăciun în varianta Coca-Cola nu am nimic. Nici împotriva democrației directe n-am. Dimpotrivă. Avem nevoie și de iepurașul de Paște, și de Moș Crăciun, și de democrația directă. După cum observa Edmund S. Morgan în Inventînd poporul (Inventing the People), orice guvernare are nevoie de povești, de „lasă-mă să cred” (make-believe). „Lasă-mă să cred că poporul are un cuvînt de spus sau lasă-mă să cred că reprezentanții poporului sînt poporul. Lasă-mă să cred că guvernanții sînt slujitorii poporului. Lasă-mă să cred că toți oamenii sînt egali sau lasă-mă să cred cred că nu sînt… Aceste ficțiuni sînt necesare pentru că nu putem trăi fără ele.”

Asta nu înseamnă că nu vine o vreme cînd copiii cresc, devin adulți și înțeleg cum merg lucrurile. Nu se mai supără pe iepurașul de Paște dacă nu găsesc suficiente ouă de ciocolata (sau, poate, nici unul), nici pe Moș Crăciun dacă nu le aduce toate cadourile dorite (sau, poate, nici unul). Și-atunci, de ce continuăm să ne enervăm pe politicieni, de ce ne dezamăgește democrația? Dacă, de bine, de rău, ne-am lămurit cu iepurașul de Paște și cu Moș Crăciun, haideți să ne lămurim nițel cum stă treaba și cu democrația. Vechii greci au inventat atît cuvîntul – „demos” (popor) + „kratos” (putere) –, cît și practica. Pentru ei, însă, ceea ce ce noi numim astăzi „democrație” numai democrație n-ar fi fost. Pentru ei, democrația era directă. „Democrația reprezentativă” nu era democrație (de altfel, vechii greci nici nu aveau în vocabular cuvîntul „reprezentare”.) Nimeni nu mă poate reprezenta, pentru că nu pot delega prin vot pe altcineva să fie cinstit în locul meu sau înțelept în locul meu. Prin urmare, alegerile în democrația ateniană se făceau prin tragere la sorți, pornind de la premisa că orice cetățean e la fel de calificat pentru a conduce treburile cetății (cu excepția generalilor, strategoi, care erau aleși nominal).

A fost un dezastru.

Mult lăudata democrație directă ateniană a supraviețuit, printre prelungite sughițuri oligarhice sau de-a dreptul tiranice, doar vreo două sute de ani. Cifrele sînt relative pentru că, în realitate, pînă și democrația ateniană a fost, mai mult sau mai puțin, un iepuraș de Paște. Toată lumea iubește iepurașii care lasă ouă prin iarbă. Au o singură problemă – nu există. Nici Solon, nici Cleisthenes n-au implementat o democrație directă 100%, iar „perioada de aur” a avut loc sub oblăduirea unui singur om – generalul Pericle. Nici democrația directă din Elveția zilelor noastre nu e, la o privire mai atentă, chiar atît de directă. Dacă istoria ne învață ceva, e că democrațiile directe sînt cu atît mai ineficiente, cînd nu de-a dreptul catastrofale, cu cît încearcă mai mult să implementeze idealul în practică. S-o recunoaștem: ne plac iepurașii! Ne plac ouăle de ciocolată.  Dar imaginea unui iepuraș care chiar s-ar screme să scoată din el ouă de ciocolată ne oripilează. Pe bună dreptate.

Nu surprinzător, pentru fondatorii Statelor Unite, ideea unei democrații directe era anatema. Pînă pe la începutul secolului al XIX-lea, a fi etichetat „democrat” echivala cu eticheta de „anarhist” de astăzi (sau mai rău, pentru că, mai nou, a fi anarhist e, pentru mulți, un titlu de mîndrie). De la George Washington și John Adams la Alexander Hamilton și chiar la „democratul” Thomas Jefferson, discursurile și scrisorile vremii sînt împănate de acuze la adresa democrației, văzută ca „legea gloatei” (mob rule) sau de-a dreptul o „otravă” care doar diluată poate fi înghițită (Hamilton). Ceea ce fondatorii SUA aveau în minte era o republică, nu o democrație (directă). Doar cîțiva radicali, alde Thomas Paine, credeau că o democrație directă ar reprezenta idealul, iar cea reprezentativă doar un soi de rău necesar. Pentru majoritatea, precum James Madison, democrația reprezentativă era net superioară celei directe, pentru că avea abilitatea de a filtra și îmbunătăți – prin reprezentanți și prin instituții – umorile veșnic schimbătoare ale mulțimilor mai mult sau mai puțin infantile. Pînă la apariția partidelor de mase, existența unei „aristocrații naturale” era indisputabilă.

E bine ca, dacă tot admirăm America și-o tot dăm de exemplu, să știm de ce-o facem. Să realizăm că noile media au spart zăgazurile pe care fondatorii Statelor Unite s-au căznit din răsputeri să le ridice împotriva democrației directe, la Philadelphia, cînd au conceput noua Constituție (în secret, cu ferestrele închise și accesul mulțimilor interzis de gardieni înarmați). Și-atunci de ce ne învinețim de indignare pe Facebook, Instagram sau alte media? Ca adulți, știm că nu are rost să ne supărăm pe iepuraș dacă nu găsim ouă de ciocolată, pentru că știm că noi sîntem iepurașul. Copiii se supără, pentru că nu știu ce știu adulții. Cumva, însă, atunci cînd vine vorba despre democrație, uităm. Uităm că sîntem deopotrivă adulții responsabili cu ouăle, dar și copiii care se bucură cînd le găsesc. Uităm că sîntem și iepurașul, și copiii. Și, cu cît mai multă democrație directă avem, cu atît mai mult uităm să fim adulți responsabili. Iar noile media taman asta încurajează – democrația directă. Adică un proces de infantilizare accelerată, la scară planetară, cu o intensitate de neconceput înainte. Ne tragem în cap cu „hashtags” (#) și cu milioane de „followers”, îmbufnați precum o turmă de „domni Goe”, gata să toarne dulceață în galoșii oricărui adult.

Dar să ne facem iluzia că putem renunța la iluzii e cea mai facilă, deci și cea mai periculoasă, iluzie. Așa se poate renunța la democrație. Nu vom renunța la Facebook decît pentru Instagram, la Instagram pentru Twitter, la Twitter pentru TikTok și ce va mai urma. Dar nu putem renunța la iluzia democrației pentru că, vorba lui Churchill, altă iluzie mai bună nu există. Nu putem renunța la principiul egalității aplicat inteligenței, cum spunea Tocqueville. Ceva-ceva, însă, putem face. Să începem prin a ne rușina de propria noastră nerușinare. Nu e nici o rușine să ne bucurăm cînd găsim cîte un ou de ciocolată sau un cadou sub pomul de Crăciun. Nerușinare e să ne supăram dacă nu le găsim. Pentru că tot noi trebuia să îl punem acolo. Iar dacă tot nu putem renunța la noile media, măcar să le folosim cu rușinea adultului care înțelege că se enervează fiindcă-și fură singur căciula. Ne vedem pe Facebook! TikTok!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.
image png
Inteligența Artificială și ambiția personală
Riscul de a cădea în groapă e mai mare atunci cînd privirea e întotdeauna spre orizont.
image png
Neo-religii
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)
image png
Note, stări, zile
...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.
image png
Inamicul public numărul 1
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!
image png
Algoritmul istoric al jacardului
N-ai zice că-i vreo legătură. Istoria, însă, o țese subtil.
image png
image png
Toți sîntem puțin luați
Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ.
image png
Marca urs
Ecourile publicității se sting totuși, în timp, lăsînd în urmă fragmente pitorești, dar efemere.
p 7 Drapelul Partidului Republican din SUA WC jpg
Regula neoliberală a minorității
Nouă însă probabil că ne pasă.
image png
Echipa de fotbal proaspăt calificată la Euro 2024 ar putea deveni chiar bună?
Dacă mai întîrzie puţin se trezesc bătrîni. Ce îi ajută? Nu au viciile generaţiilor trecute.
image png
Jucării și steaguri
Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.
image png
Despre apartenență: între liniște și îngrijorare
Patriotismul constituțional ar deveni astfel legătura de apartenență care solidarizează comunitatea, pe temeiul libertății.

Adevarul.ro

image
Singurul om politic român pe care un reputat istoric il consideră cu adevărat patriot. „Mă uit la Simion ca la un dulap”
Istoricul Doru Radosav, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, a vorbit despre omul politic român care este, în opinia sa, singurul despre care se poate spune fără nicio ezitare că a fost un adevărat patriot, dar și despre ce pot face politicienii de azi ca să-i calce pe urme.
image
Românul Sebastian Stan, în pielea lui Donald Trump. Încep filmările pentru „The Apprentice”, despre ascensiunea fostului președinte american
Actorul de origine română, Sebastian Stan, va interpreta rolul tânărului Donald Trump în noua producție cinematografică "The Apprentice", în regia lui Ali Abbasi.
image
Exploziile care au cutremurat orașele Văii Jiului. Cum s-a produs catastrofa din Mina Livezeni, în 1980
Miercuri, 29 noiembrie, s-au împlinit 43 de ani de la catastrofa din Mina Livezeni, unde o explozie produsă de gazele din mină a ucis peste 50 de oameni. Victimele tragediei au fost comemorate

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.