Balul, spitalul și talibanul

…pentru că expresia „ori la bal, ori la spital” se folosește frecvent, în cele mai variate contexte, mă văd nevoit să încep prin a lămuri felul în care folosesc termenii: hic et nunc, „balul” se referă la „bairamul” din mediul academic românesc, „spitalul” se referă chiar la spital, iar „talibanul”… Ei bine, pentru lămurirea acestuia din urma va trebui să aveți puțintică răbdare. Și încă o precizare: considerațiile care urmează se bazează strict pe experiențele personale din ultimele trei luni, cînd soarta m-a făcut să vizitez România de două ori, la un interval de cîteva săptămîni. Precum Geo Bogza în Dobrogea, Dobrogea, am străbătut și eu România-n lung și-n lat, din Constanța și București pînă la Brad, Orăștie și Blaj, trăind pe pielea mea atît „balul”, cît și „spitalul” și „talibanul”. Nu exclud, așadar, ca experiențele altora cu „balul” și „spitalul” să fie, pe ici, pe colo, diferite. Înclin să cred, însă, că experiența „talibanului” e nu doar românească, ci de-a dreptul universală.

Acestea fiind zise, să începem cu „balul”, adicătelea cu mediul academic românesc. Șederea prelungită din această vară m-a făcut să înțeleg o greșeală larg răspîndită printre criticii educației românești, o greșeală de care m-am făcut și eu vinovat, cu vîrf și îndesat. Alături de mulți alții, mi-am concentrat acuzațiile asupra impostorilor, parveniților, plagiatorilor și încremenților-în-proiect care împînzesc mediul academic românesc. I-am criticat precum se zicea că trăgeau teroriștii din ’89 – „din toate pozițiile, ba chiar și făcînd roata țiganului”. Abia acum am realizat că mi-am greșit ținta. Trebuia să încep prin a critica profesorii cu adevărat buni, cei care-și merită acest titlu, atît în materie de pedagogie, cît și de cercetare. Nu te bați cu pleava. Pleava e pleavă, de la ea nu poți avea pretenții. Cînd te umpli de bube purulente, nu te răstești la bube sau la puroi. Te răstești la cel care, sănătos fiind, s-a lăsat umplut de bube. El e, ca să spunem așa, buba bubelor.

I-am ascultat lunile trecute, în discuții informale, pe mulți dintre cei pe care-i admir. I-am ascultat și m-am cutremurat. Unii încercau să mă convingă că, pentru a publica în jurnale academice (despre cărți nu mai vorbim) e normal să plătești taxe consistente, unele de mii de euro (!) – asta e practica europeană. Au și oamenii ăia cheltuielile lor, cumva trebuie să și le recupereze. Pe urmă, aceiași oameni se mirau de ce 90% din cercetarea europeană valorează în SUA cam cît o ceapă degerată. Păi, pentru că nu poți avea pretenția de imparțialitate de la un prestator de servicii plătite. Sigur, o prostituată îți poate declara iubirea veșnică, dar o crezi?

În aceeași perioadă a apărut și știrea că ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, refuză să își facă publice titlul publicațiilor (sic!) pomenite în CV doar ca număr! Era cît pe ce să fac un atac de cord înainte de vreme, dar profesorii buni s-au grăbit să mă calmeze cu variațiuni pe tema „Ce pretenții poți avea în țara plagiatorilor?”. Ăștia sîntem, cu ăștia defilăm. (Între timp, Cîmpeanu a fost primit cu brațele deschise în rîndurile reformiștilor morali din PNL.) La fel, cînd a venit vorba despre actul predării. „Ce pretenții poți avea?” Repet: vorbim aici despre profesorii cei mai buni, nu despre impostori. Imaginați-vă mașina de război spartană, oprită pe marginea drumului, oftînd demoralizată nu în fața persanilor, ci a unei bălți de noroi.

Pentru necunoscători, salariile în mediul academic au crescut substanțial, iar asta nu doar prin comparație cu începutul anilor ’90, cînd mă învredniceam ca asistent universitar la Facultatea de Studii Europene de pe lîngă UBB. Prin urmare, scuza „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim” nu mai are nici o scuză (sic!). Nu c-ar fi avut vreodată. Atunci, ca și acum, un profesor bun nu va face rabat de la calitate din motive pecuniare. Va înjura salariul prea mic, dar nu își va coborî standardele. Pentru că astea nu sînt impuse din afară. A renunța la ele, din orice motiv, ar însemna să decazi în propriii ochi. Iar dezamăgirea de sine e cea mai dureroasă formă de dezamăgire.

Asta nu înseamnă – Doamne ferește! – că mă opun salariilor decente pentru o muncă decentă. În sine, ele sînt capabile de-a schimba mentalități adînc înrădăcinate, pe care mulți le credeau imposibil de smuls de la rădăcină. Iar cu asta ajungem la „spital”. Spitalul la propriu, mai precis, în cazul meu, spitalul din Blaj, unde-am ajuns pentru o intervenție chirurgicală. M-au impresionat dotările – cu nimic mai prejos decît ceea ce vezi în filme prin spitalele americane. (După ce-am renunțat la medicină, nu mai intrasem într-un spital tot de la începutul anilor ’90.) Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii, de la medici la infirmiere: și profesioniști, și grijulii, de la intervenția chirurgicală în sine la schimbarea pansamentelor sau paharul cu apă. Și fără șpagă! Eram într-un salon cu cinci oameni din satele învecinate și, dintre noi toți, am fost singurul care-a încercat să „fie atent”, ca pe vremuri. Mi s-a explicat cu subiect și predicat: „De cînd oamenii sînt plătiți cum se cuvine, și-au recîștigat demnitatea. Să încerci să-i mituiești ar însemna să le-o calci, din nou, în picioare”. Dacă n-aș fi fost țintuit în pat, aș fi intrat în pămînt de rușine.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit, la „talibani”. De cînd cu victoria-fulger din Afganistan, s-a scris mult despre pericolul „talibanismului” prezent încă în România. Din păcate, neconvingător. A merge pe mîna metaforei taliban = fanatic religios, păstrător dîrz al unor tradiții perimate, mi se pare deopotrivă simplist și înșelător. Diavolul de aia e diavol, că se ascunde în detalii. „Taliban” înseamnă student. Student al teologiei islamice, dar student (în treacăt fie spus, în Evul Mediu, teologia musulmană a dat cîțiva gînditori mari, de la Al-Farabi la Ibn Tufayl). Sînt primul s-o recunosc: cînd vine vorba despre politică, intelectualii sînt extrem de periculoși. Gîndesc în extreme. Au tendința „ori la bal, ori la spital”. Fie sînt siguri de ceva, fie nu mai sînt siguri de nimic. Talibanii din Afganistan sînt siguri pe ceea ce cred, iar cei care au refuzat să li se opună erau talibani cu semn schimbat, pentru că nu mai credeau în nimic.

După cum spunea Biden, v-am dat (mulți) bani pentru armată, pentru infrastructură, pentru reforme etc. Dar nu vă putem cumpăra voința de a rămîne demni.

Cine are urechi de auzit în academia românească, să audă. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).