Alegerile SUA – satisfacții amînate

…or, în lumea de astăzi, amînarea satisfacțiilor („delayed gratification”) e resimțită ca o tortură. Ne-am obișnuit cu satisfacții la un „click” distanță. Apeși pe un buton și-ți poți vedea cunoscuții la celălalt capăt al lumii. În România, diplomele de orice fel se obțin cît ai scoate banii din portofel. În America, îți poți cumpăra mașina visată dimineața în drum spre aprozar, pentru o legătură de pătrunjel. Asta dacă mai mergi pînă la aprozar, în loc să-ți comanzi zarzavaturile prin Internet, să-ți fie aduse la ușă, precum mîncarea de la restaurant. În cinci minute, îți poți cumpăra cam orice îți trece prin minte de pe Amazon Prime, apăsînd un singur buton. Aventurile de o noapte sau sufletele pereche sînt și ele la un „click” distanță pe telefon. Într-atît de mult ne-am obișnuit cu satisfacerea pe loc a dorințelor („instant gratification”), încît cinci minute de așteptare ne scot din minți. De aceea toată lumea visează la 5G – se poate și mai repede!

Ce să mai zicem despre alegeri? Vrem sondaje de opinie, pentru că ne-am dori să știm rezultatele dinainte. În ziua scrutinului, vrem să aflăm participarea la vot, pe categorii de vîrstă, zone geografice, ș.a.m.d., pentru a putea „ghici” în ce direcție se înclină balanța victoriei. Așteptăm, frustrați, închiderea urnelor pentru a afla rezultatele exit-poll-urilor și, implicit, cîștigătorii și perdanții. Atunci, pe loc. Fără amînare. Cu cît miza este mai mare, cu atît cresc suspansul și dorința de „instant gratification”. Și ce miză mai mare decît alegerea președintelui Statelor Unite? Dacă ar fi să ne luăm după sondajele de opinie de pînă acum, anul acesta n-ar trebui să ofere surprize – majoritatea îl dau pe Biden conducînd cu 10 sau chiar 17 procente în preferințele electoratului. Dar, după ce te-ai fript cu ciorba Hillary Clinton, sufli și-n iaurtul Joe Biden, mai ales în Anul Coronavirusului, care a devenit și Anul Satifacțiilor Amînate.

Am amînat alegerile locale, vizitarea rudelor și a prietenilor, călătoriile, mersul la biserică, nunțile și botezurile. Numai înmormîntările n-au putut fi amînate. Colac peste pupăză, americanii se pregătesc acum de o altă frustrare teribilă – amînarea aflării cîștigătorului cursei prezidențiale! Cum s-a ajuns aici, taman în țara care a inventat instant gratification? Simplu: pe un drum pavat din belșug cu bune intenții. Pe fondul creșterii tot mai accelerate a sprijinului public pentru democrația directă, despre care vorbeam acum două săptămîni, ideea votului „prin poștă” a devenit tot mai populară. În 2016, aproximativ 10% din voturi au fost trimise prin poștă. Anul acesta, procentul va fi mult mai mare. De ce să stau la coadă și, poate, să mă infectez?

În nouă state și în Washington DC, 44 de milioane de votanți au primit automat prin poștă buletinele de vot. În alte 34 de state, 117 milioane de alegători pot solicita un buletin de vot trimis prin poștă fără a oferi nici o explicație (boală, incapacitate de deplasare etc.). Situația însă se complică în continuare. În unele state, voturile trimise prin poștă sînt numărăte doar dacă sînt primite pînă în ziua alegerilor (3 noiembrie). În altele, se numără și dacă sînt primite în următoarele zile, dar sînt antedatate. Mai mult: într-un stat-cheie, precum Pennsylvania, numărătoarea voturilor trimise prin poștă va începe doar pe 3 noiembrie, chiar dacă vor fi acceptate și voturile primite în următoarele trei zile. Cît va dura pînă la aflarea rezultatului final în fiecare stat e neclar. În mod tradițional, democrații sînt mai „predispuși” să voteze prin poștă, de aceea susțin cu ardoare metoda, republicanii preferă să stea la coadă. Asta însă nu presupune automat un întîrziat „val albastru” (culoarea democraților), după numărarea ultimului vot. Reagan, bunăoară, a avut parte de un întîrziat „val roșu” (culoarea republicanilor) după numărătoarea voturilor „în absență” (absentee ballots).

În această mare de incertitudini, un lucru e însă sigur, și e sigur pentru că e scris negru pe alb în Constituție. Dacă alegerile pot fi amînate (greu, dar pot) în situații de extremă urgență, mandatul președintelui și cel al vicepreședintelui expiră pe 20 ianuarie, la amiază, indiferent de circumstanțe. Pînă atunci, însă, se mai pot întîmpla multe (și nici măcar nu iau în calcul posibilitatea ca Joe Biden să fie testat pozitiv pentru COVID-19). În mod normal, electorii din fiecare stat ar trebui să se întîlnească în prima luni după a doua miercuri din decembrie (14 decembrie, anul acesta), pentru a-și declara votul pentru un candidat sau altul. Ce s-ar întîmpla, însă, dacă în unele state-cheie numărătoarea continuă, iar cîștigătorul e incert? Legislativul statului ar putea decide electorii, dar decizia va fi contestată de perdanți. Unde? La Curtea Supremă, cum s-a întîmplat în decembrie 2000, cu alegerile din Florida, în runda Bush vs. Gore. Cine controlează Curtea Supremă? Ați ghicit, republicanii!

Ceasul continuă să ticăie. Data de 20 ianuarie se apropie. Ce s-ar întîmpla dacă rezultatul alegerilor va continua să fie incert și nici un candidat nu va avea o majoritate clară de electori?

Alegerea președintelui se va face, conform Constituției, în Camera Reprezentanților (controlată acum, conform Amendamentului 12, de republicani), iar cea a vicepreședintelui, în Senat (posibil controlat de democrați). Puțin probabil, dar teoretic am putea, așadar, sfîrși cu Trump reales ca președinte, dar cu Kamala Harris, vicepreședinte. Așa a fost ales președinte John Quincy Adams în 1824. Atunci, Andrew Jackson, care se considera adevăratul cîștigător, și-a luat jucăriile și și-a creat propriul partid. Democrat. Cu Jackson a început era populismului. Tot el e modelul declarat al lui Trump. De aceea e bine să ai grijă ce-ți dorești. S-ar putea să ți se împlinească.

P.S. Puțină lume realizează că aceste alegeri nu sînt doar între Trump și Biden, ci și între Pence și Harris. Considerînd vîrsta candidaților, posibilitatea ca oricare dintre ei să-și găsească sfîrșitul în timpul mandatului nu e de neglijat. În plus, să mai și zîmbim: sîntem într-un an care se sfîrșește cu 0. Conform Blestemului lui Tecumseh, orice președinte ales într-un an care se termină cu 0 va muri în funcție. Tecumseh era un șef de trib Shawnee, care l-ar fi blestemat pe William H. Harrison, mort de pneumonie, după ce-a fost ales în 1840. Blestemul a „funcționat” fără greș, de atunci și pînă la tentativa eșuată de asasinare a lui Reagan (1980). Printre „victime” se numără Lincoln (1860), F.D. Roosevelt (1940) sau J.F. Kennedy (1960).

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).