Semne bune anul are – o balegă!
…și vorbesc cît se poate de serios. Vorbesc cu seriozitatea copilului optimist cînd îi povestește entuziasmat copilului pesimist despre cadoul primit de Crăciun. Cum, nu știți bancul? Inadmisibil! Cică, după Crăciun, copilul pesimist se întîlnește cu vecinul de bloc – copilul optimist – și se chestionează reciproc ce le-a adus Moșul. Începe copilul pesimist: „Știi trenulețul acela electric pe care mi l-am dorit tot anul? Moșul mi l-a adus și e chiar mai frumos decît mi-l imaginam! E vopsit în culori vesele, are și un șef de gară cu șapcă, pot schimba liniile, trece și printr-un tunel… Mă gîndesc însă că vopseaua se va coji, cîinele va mușca șeful de gară, eu mă voi plictisi și de jucăria asta, și va sfîrși la gunoi… Tu ce-ai primit?”. Copilul optimist atît aștepta: „O balegă de cal!”, răspunde, aproape transfigurat de fericire. „Toată viața mi-am dorit un cal! Iar dac-am primit balega, nici calul nu poate fi departe!” Chestie de perspectivă.
Iarna nu e grea, omătul nu-i mare, semne bune anul n-are. Și totuși. În ciuda pandemiei, a polarizării societății americane, prizoniera extremelor, în ciuda situației din România în care nu mai pot ajunge (obișnuia să fie mai greu invers), îngăduiți-mi să rămîn optimist. Îngăduiți-mi să cred că natura nu are oroare doar de vid, ci deopotrivă și de extreme și de mocirlă.
Să le luăm pe rînd.
Chiar dacă, în America, Joe Biden a cîștigat cu sprijinul adeseori isteric al unei stîngi radicale, președintele ales nu pare să se zorească să le satisfacă cerințele, adeseori fanteziste. Alegerea membrilor cabinetului și a altor șefi ai administrației dovedește o substanțială – și reconfortantă – doză de realism politic, confirmată atît de trecutul (lung) în Senat, cît și de cei opt ani de antrenament sub președinția Obama, în care sub mănușa de catifea s-a ascuns o mînă de fier. Mai mult, Congresul cu care va trebui să lucreze va fi unul echilibrat, indiferent de rezultatul alegerilor pentru Senat din Georgia. Și, oricît de strînsă e competiția dintre Mitch McConnell și Nancy Pelosi pentru primul loc la capitolul antipatici, nici unul nu poate fi suspectat de lipsă de pragmatism. Marea necunoscută rămîne Kamala Harris, cea care, mai devreme sau mai tîrziu, va rîvni la fotoliul de la Casa Albă. Semnalele trimise pînă acum sînt destul de amestecate. Considerînd, însă, că e nu doar ambițioasă, ci și inteligentă, pare greu de crezut că n-a înțeles mesajul transmis de către electoratul american în noiembrie – majoritatea populației, inclusiv latino, cu un spor demografic impresionant, nu gustă excesele marxisto-identitare ale noii stîngi. Și-atunci, dacă va vrea să cîștige următoarea rundă, vrînd-nevrînd, va trebui și ea să se deplaseze spre centru. La fel, republicanii au acum șansa de a reveni la un conservatorism de modă veche și de a-și pregăti, în patru ani, un candidat cu șanse reale împotriva Kamalei Harris. Premisele există. Cum spuneam, natura are oroare nu doar de vid, ci și de excese, iar politica americană nu face nici ea excepție.
Cum rămîne, atunci, cu mocirla din politica românească? În termeni de simptomatologie, nimic nu poate fi mai deosebit. Pe de o parte, avem politica americană, polarizată între două extreme, dominate fiecare de o gîndire maniheistă, în alb și negru. Pe de alta, avem politica românească, unde oile se împerechează cu caprele, albul se amestecă cu negrul pentru a forma un cenușiu deprimant, iar apele refuză să se separe de uscat, satisfăcute într-o mocirlă căldicică. Dar, după cum o știe oricine-a terminat Medicina, simptomele sînt una, diagnosticul, alta. Simptomele pot fi complet diferite (creștere sau scădere în greutate, să zicem), dar cauza să fie aceeași – diabetul. (Explicația medicală e, de bună seamă, mai complicată, dar metafora rezistă.) Odată tratat diabetul așa cum se cuvine, simptomele dispar, indiferent dacă e vorba despre creșterea sau scăderea în greutate. Nu doar excesele pot fi domolite, dar și mlaștinile parțial drenate. Pentru că n-are rost să ne facem iluzii – ca și la diabet, în politică nu există vindecare totală; există doar speranța ținerii simptomatologiei sub control.
Scriu aceste rînduri la ora la care încă n-a venit Moș Nicolae, dar dumneavoastră le veți citi cînd rezultatele alegerilor vor fi fiind deja cunoscute – că doar România nu-i America! Asta contează însă prea puțin, cîtă vreme ne aflăm cu toții pe un teren mlăștinos (sic). O mlaștină din care nu ne putem extrage decît procedînd precum Baronul Münchhausen – trăgîndu-ne singuri de chică, cu cal cu tot (sic). Iar optimistul din mine spune că putem. Desigur, multe depind de 1) diferența de scor dintre PNL și PSD; 2) de scorul obținut de USR-PLUS; 3) în funcție de 1) și 2), de ce alte partide vor mai intra în Parlament în afară de UDMR. Pe termen lung, însă, indiferent de rezultate, tendința e mai degrabă pozitivă. PNL și USR-PLUS n-au încotro – istoria le obligă să conlucreze. Iar din această conlucrare ambele tabere politice nu au decît de cîștigat. PNL, pentru că, păzit cu strășnicie de rivalii din USR-PLUS – idealiști sau nu, n-are importanță –, nu-și va mai putea permite derapajele pe care, sub privirea blajină a PSD, și le-a îngăduit. Exemplul directorului de la Ape din Tîrgu Mureș e doar un semnal pentru ceea ce va urma. Pe de altă parte, pentru a supraviețui și a se consolida, USR-PLUS n-are altă șansă decît aceea de a-și domoli excesele „revoluționare”, iar faptul că Dan Barna și Dacian Cioloș au înțeles asta e deja evident încă de la anunțul deciziei de fuzionare.
Puteți rîde în hohote cît poftiți, cum au făcut-o mai mulți amici după ce le-am împărtășit ideea, dar, păstrînd proporțiile, cuplul Barna-Cioloș seamănă întrucîtva cu cuplul Biden-Harris. Ambele trebuie nu doar să navigheze cu pricepere între suporteri cu agende semnificativ diferite, dar și să-și negocieze „în cuplu” viziunile și ambițiile. Dacă politicul, din America pînă în România, mai are o șansă, aceasta poate fi definită ca „idealism pragmatic“. Simplu spus, politica viitorului nu mai poate supraviețui decît aducînd împreună extremele, fără a le transforma în mocirlă. Dacă Iisus poate fi și Dumnezeu, și om, dacă pînă și fotonul poate depăși logica binară și poate fi concomitent și undă, și particulă, și alb, și negru, e musai să putem și noi. Alternativa e mult prea înspăimîntătoare.
Prin urmare, sînt obligat să fiu optimist. Dacă am primit o balegă, calul trebuie să fie pe aproape. Și dacă nu e, balega tot e bună de îngrășămînt natural. Dă roade.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
