„Mai încet, că ne aud copiii!”

Publicat în Dilema Veche nr. 885 din 25 - 31 martie 2021
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg

…pentru că oricine a avut părinți sau oricine este părinte va fi auzit sau/și folosit expresia asta: „Mai încet, că ne aud (văd) copiii!”. E un reflex condiționat de cîteva milenii de civilizație, la care nici nu mai trebuie să te gîndești – îți „vine”. Nu e nevoie de cărți de specialitate, de filozofie sau psihologie, pentru a înțelege că 1) unele lucruri nu trebuie făcute sau spuse în fața copiilor și 2) că prezența copiilor le impune adulților un anumit comportament și un anumit limbaj. „Între patru ochi”, adulții ajung să își spună multe, și nu-ntotdeauna bune. Din păcate (la propriu), între patru ochi, adulții ajung să se urască, să se înjure, să țipe unii la alții, și cîte și mai cîte. Din fericire (la propriu), prezența copiilor îi „civilizează” aproape automat. Prin firea lucrurilor, copiii funcționează ca un fel de ajutoare ale lui Dumnezeu. Pentru că și copiii, și Dumnezeu ne aud și ne văd. Ne observă. Și știm asta. Din acest punct de vedere, copiii chiar au un avantaj față de Doamne-Doamne. Pe Dumnezeu îl poți ignora, uita sau refuza, dar ia de-ncercați să faceți asta cu un copil! Ipoteza în sine vă face să pufniți în rîs, nu-i așa? Vedeți?

Conștiința vederii de către altul funcționează ca o frînă morală. Adam și Eva, după ce cunosc deosebirea dintre bine și rău (în parte doar, că nu termină mărul), se ascund la auzul lui Dumnezeu plimbîndu-se prin grădina Raiului, chiar dacă își acoperiseră deja „părțile rușinoase”, cele de nevăzut în public. Frunzele de smochin, însă, nu sînt de-ajuns pentru a-i scăpa de frica de a fi văzuți goi, după cum cinstit mărturisește Adam – și pe bună dreptate. De aceea, Dumnezeu le face haine din piele (trup) înainte de a-i izgoni din Rai în lume. În lume trebuie să fii îmbrăcat.

Cînd Iustin Martirul îi scrie împăratului roman Antoninus pentru a încerca să-l convingă să oprească prigonirea creștinilor, îi atinge coarda sensibilă – filozofia – pomenindu-i, din capul epistolei, pe „filozofii” săi fii „naturali”, Verissimus (cel mai adevărat) și Lucius (lumina), dar și pe Pius (pietatea), „fiul adoptat”. După ce îi explică de ce creștinii sînt adevărații filozofi ai secolului al doilea, îl roagă să nu păcătuiască precum atenienii care l-au ucis pe Socrate. Spre finalul epistolei, trece însă de la argumentele filozofice la cele practice. Împăratul n-are a se teme politic de vreo „amenințare” creștină, pentru că împărăția creștinilor nu este „din această lume”. Mai mult, pentru că doar creștinii pot fi creditați ca fiind buni cetățeni (o idee reluată vreo trei secole mai tîrziu de către fericitul Augustin). De ce? Pentru că un creștin se știe supravegheat necontenit. Cetățeanul roman de rînd poate fi tentat să încalce legea cînd știe că nu e văzut de nimeni. Creștinul, însă, știe că e văzut întotdeauna de Doamne-Doamne.

Ideea supra-vegherii morale nu e apanajul creștinătății. Ea pare a fi perenă. Înainte de Iisus, Socrate avea un daimon care îl sfătuia nu ce să facă, ci ce să nu facă. Nu îl împingea, dar îi punea o frînă. Ideea, ca orice idee, nu dispare cu totul nici în modernitate. În Teoria sentimentelor morale, Adam Smith vorbește despre „observatorul imparțial” care s-ar afla pitit în fiecare dintre noi, cel care ne impune o anumită conduită morală. În celebrul desen animat din 1940, Jiminy, greierașul-conștiință a lui Pinocchio (în traducere, „ochiul lui Pino”, prescurtare de la Giuseppino, diminutivul italian al lui Iosif, soțul Fecioarei Maria), îndeplinește același rol. Pinocchio, însă, nu a devenit celebru datorită lăuntricului Jiminy. El a devenit celebru pentru că toți rîvnim să putem vedea cînd cineva minte – le crește nasul, bunăoară.

În psihologia contemporană, ideea vederii de către altul se mută dinafară înspre înlăuntru. Omul, nu Dumnezeu, a (re)devenit măsura tuturor lucrurilor. Și-atunci „celuilalt” dinlăuntrul fiecăruia dintre noi nu-i mai spunem cum îi spuneam, ci Jiminy. Un greieraș simpatic, cu joben, papion și umbrelă pare a fi mai ușor de acceptat decît un bătrîn cu barbă albă privind încruntat de pe un norișor. Pare-se că fiecare generație e sortită să redescopere, într-un fel sau altul, dialectica dintre sinele intern și cel extern (forum internum și forum externum).

Și cu asta ajungem – în sfîrșit! – la intelectualul public. (Înțeleptul a zis să te apropii încet de miezul plăcerilor.) „Public” e aici cuvîntul-cheie. Pentru că intelectualul se definește prin… intelect (sic). Adicătelea, prin înlăuntru, nu prin în afară. Gîndirea e cel mai intim atribut al omului. Nu actele fiziologice sînt cele mai private (de aceea avem toalete/bude publice), ci gîndirea. Gîndirea e întotdeauna privată, nu publică. Expresia „intelectual public” ar fi, așadar, un oximoron, dacă am uita că sîntem, în egală măsură, și înlăuntru, și în afară.

Dacă nu crezi că te vede Doamne-Doamne, trebuie să îți reamintești că te văd copiii. Copiii cărora trebuie – e musai! – să le servești drept exemplu. Asta intră atît în fișa postului de părinte, cît și în fișa postului de intelectual public, pentru că între cele două n-ar trebui să fie nici o deosebire. Ce face (sau ar trebui să facă) părintele dacă nu să-și educe copilul cum crede mai bine? Ce face (sau ar trebui să facă) intelectualul public dacă nu să-și educe publicul? Cum? Mai întîi de toate, prin puterea exemplului. Și nu mă refer aici neapărat la toaletele publice de care e plin Internetul cu știri despre cine, cum și cu cine. Mă refer la certurile „intelectuale” făcute publice.

Om sînt, păcătos sînt („dintre care cel dintîi sînt eu”). Știu și ce-i invidia, știu și ce-i disprețul, știu și ce-i dezamăgirea sau disperarea. Dar încerc să-mi reamintesc de fiecare dată că sînt „în fața copiilor”, la propriu și la figurat. În decembrie ’89 eram, tehnic vorbind, un adult. Realist vorbind, eram încă un copil. Mă uitam să văd ce fac „părinții”. Părinții revoluției mele (c-a mea a fost, zică cine ce-o zice) n-au fost nici Ion Iliescu, nici Virgil Măgureanu. Părinții revoluției mele au fost oameni precum Doina Cornea, Corneliu Coposu, Marcel Petrișor, Dumitru Stăniloae și mulți alții. Cu ei toți „am învins!”.

Din păcăte, părinții mai și divorțează. Nepotrivirea de caracter se mai întîmplă. Totuși, rufele se spală în familie, nu în fața copiilor – vă rog! Copii fiind, ne puteți sminti.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Inamicul
Occidentul începe, încet-încet, să abandoneze iluziile că Rusia poate fi tratată altfel decît ca inamic.
Bătălia cu giganții jpeg
Și-am încălecat pe-o șa...
Au trecut 23 de ani de cînd am intrat pentru prima dată în redacția Dilemei.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Comunicare fără comunicare
Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-și asigure o carieră publică de succes.
Frica lui Putin jpeg
Monoteisme
Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
De ce enervează claritatea morală și pe unii, și pe alții
Claritatea morală nu e limpezimea conștiinței emitente, ci limpezimea privirii asupra realității.
Hong Kong 1868 jpg
Hong Kong
În 1898, Marea Britanie și China au semnat un tratat prin care celei dintîi i se concesiona pentru încă 99 de ani orașul-port.
p 5 WC jpg
Cine și cum luptă cu inflația
Inflația nu este decît o „taxă” pe care o încasează statul și mediul economic și o plătesc consumatorii.
Iconofobie jpeg
Mă mir fără a fi uimit
Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, apetitul pentru cunoașterea ei.
„Cu bule“ jpeg
Șaiba
Nu știm exact cînd și de ce tocmai „șaiba” a devenit, în româna colocvială, emblema depreciativă a muncii manuale grele.
HCorches prel jpg
Un salut din Vama Veche
Am scris de multe ori despre nevoia schimbării grilelor de lectură, despre nevoia de a deschide, prin textele propuse spre studiu, căi de acces spre dezvoltarea personală și spre experiența cotidianului, despre nevoia de a folosi aceste texte în cheia valorilor contemporaneității.
p 7 jpg
Calea spre premodernitate a Rusiei
Putin „e chipul unei lumi pe care mintea occidentală contemporană nu o înțelege“.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Avort
Interzicerea avorturilor nu era o simplă lege restrictivă, ci devenise un instrument de represiune, de șantaj și teroare.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Locul în care democrația liberală s-a dus să moară
Instalat la putere la finalul anului trecut, cabinetul Petkov a promis ferm o ruptură cu trecutul de corupție și guvernare ineficientă.
Bătălia cu giganții jpeg
Cîte sortimente de brînză se produc în Franța?
Confruntat cu o asemenea blocadă, președintelui îi va fi foarte greu să guverneze în cel de-al doilea mandat.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Teme „riscante” ale dezbaterii religioase
Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Frica lui Putin jpeg
Contrafactualități
Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.
AFumurescu prel jpg
Pe repede-încet
Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.
o suta de ani in casa noastra cover opt jpg
Istorie pentru copii și prăjitură cu ouă
Cititorul este purtat printr-un întreg univers ilustrat de obiecte de epocă, toate care mai de care mai interesante, ce înfățișează poveștile și informațiile din text.
O mare invenție – contractul social jpeg
Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (II)
Nu mai cred astăzi că forma de guvernămînt stabilită prin actuala Constituție este sursa disfuncționalităților și eșecurilor sistemului politic din România.
Iconofobie jpeg
Pesimistul, un personaj respectabil
Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.
„Cu bule“ jpeg
Urmăritori, adepți, follower(ș)i
Influența engleză actuală, mai ales cea manifestată în jargonul Internetului, poate produce anumite perplexități vorbitorilor din alte generații, atunci cînd schimbă sensurile uzuale și conotațiile pozitive sau negative ale cuvintelor.
HCorches prel jpg
Ce oferim și ce așteptăm
Predăm strungul în epoca informatizării.
p 7 WC jpg
Opt lecții ale războiului din Ucraina
Interdependența economică nu preîntîmpină războiul.
Un sport la Răsărit jpeg
Țiriac zice că îl vede pe Nadal murind pe terenul de tenis. Adică Nadal e muritor?
Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.