„Mai încet, că ne aud copiii!”
…pentru că oricine a avut părinți sau oricine este părinte va fi auzit sau/și folosit expresia asta: „Mai încet, că ne aud (văd) copiii!”. E un reflex condiționat de cîteva milenii de civilizație, la care nici nu mai trebuie să te gîndești – îți „vine”. Nu e nevoie de cărți de specialitate, de filozofie sau psihologie, pentru a înțelege că 1) unele lucruri nu trebuie făcute sau spuse în fața copiilor și 2) că prezența copiilor le impune adulților un anumit comportament și un anumit limbaj. „Între patru ochi”, adulții ajung să își spună multe, și nu-ntotdeauna bune. Din păcate (la propriu), între patru ochi, adulții ajung să se urască, să se înjure, să țipe unii la alții, și cîte și mai cîte. Din fericire (la propriu), prezența copiilor îi „civilizează” aproape automat. Prin firea lucrurilor, copiii funcționează ca un fel de ajutoare ale lui Dumnezeu. Pentru că și copiii, și Dumnezeu ne aud și ne văd. Ne observă. Și știm asta. Din acest punct de vedere, copiii chiar au un avantaj față de Doamne-Doamne. Pe Dumnezeu îl poți ignora, uita sau refuza, dar ia de-ncercați să faceți asta cu un copil! Ipoteza în sine vă face să pufniți în rîs, nu-i așa? Vedeți?
Conștiința vederii de către altul funcționează ca o frînă morală. Adam și Eva, după ce cunosc deosebirea dintre bine și rău (în parte doar, că nu termină mărul), se ascund la auzul lui Dumnezeu plimbîndu-se prin grădina Raiului, chiar dacă își acoperiseră deja „părțile rușinoase”, cele de nevăzut în public. Frunzele de smochin, însă, nu sînt de-ajuns pentru a-i scăpa de frica de a fi văzuți goi, după cum cinstit mărturisește Adam – și pe bună dreptate. De aceea, Dumnezeu le face haine din piele (trup) înainte de a-i izgoni din Rai în lume. În lume trebuie să fii îmbrăcat.
Cînd Iustin Martirul îi scrie împăratului roman Antoninus pentru a încerca să-l convingă să oprească prigonirea creștinilor, îi atinge coarda sensibilă – filozofia – pomenindu-i, din capul epistolei, pe „filozofii” săi fii „naturali”, Verissimus (cel mai adevărat) și Lucius (lumina), dar și pe Pius (pietatea), „fiul adoptat”. După ce îi explică de ce creștinii sînt adevărații filozofi ai secolului al doilea, îl roagă să nu păcătuiască precum atenienii care l-au ucis pe Socrate. Spre finalul epistolei, trece însă de la argumentele filozofice la cele practice. Împăratul n-are a se teme politic de vreo „amenințare” creștină, pentru că împărăția creștinilor nu este „din această lume”. Mai mult, pentru că doar creștinii pot fi creditați ca fiind buni cetățeni (o idee reluată vreo trei secole mai tîrziu de către fericitul Augustin). De ce? Pentru că un creștin se știe supravegheat necontenit. Cetățeanul roman de rînd poate fi tentat să încalce legea cînd știe că nu e văzut de nimeni. Creștinul, însă, știe că e văzut întotdeauna de Doamne-Doamne.
Ideea supra-vegherii morale nu e apanajul creștinătății. Ea pare a fi perenă. Înainte de Iisus, Socrate avea un daimon care îl sfătuia nu ce să facă, ci ce să nu facă. Nu îl împingea, dar îi punea o frînă. Ideea, ca orice idee, nu dispare cu totul nici în modernitate. În Teoria sentimentelor morale, Adam Smith vorbește despre „observatorul imparțial” care s-ar afla pitit în fiecare dintre noi, cel care ne impune o anumită conduită morală. În celebrul desen animat din 1940, Jiminy, greierașul-conștiință a lui Pinocchio (în traducere, „ochiul lui Pino”, prescurtare de la Giuseppino, diminutivul italian al lui Iosif, soțul Fecioarei Maria), îndeplinește același rol. Pinocchio, însă, nu a devenit celebru datorită lăuntricului Jiminy. El a devenit celebru pentru că toți rîvnim să putem vedea cînd cineva minte – le crește nasul, bunăoară.
În psihologia contemporană, ideea vederii de către altul se mută dinafară înspre înlăuntru. Omul, nu Dumnezeu, a (re)devenit măsura tuturor lucrurilor. Și-atunci „celuilalt” dinlăuntrul fiecăruia dintre noi nu-i mai spunem cum îi spuneam, ci Jiminy. Un greieraș simpatic, cu joben, papion și umbrelă pare a fi mai ușor de acceptat decît un bătrîn cu barbă albă privind încruntat de pe un norișor. Pare-se că fiecare generație e sortită să redescopere, într-un fel sau altul, dialectica dintre sinele intern și cel extern (forum internum și forum externum).
Și cu asta ajungem – în sfîrșit! – la intelectualul public. (Înțeleptul a zis să te apropii încet de miezul plăcerilor.) „Public” e aici cuvîntul-cheie. Pentru că intelectualul se definește prin… intelect (sic). Adicătelea, prin înlăuntru, nu prin în afară. Gîndirea e cel mai intim atribut al omului. Nu actele fiziologice sînt cele mai private (de aceea avem toalete/bude publice), ci gîndirea. Gîndirea e întotdeauna privată, nu publică. Expresia „intelectual public” ar fi, așadar, un oximoron, dacă am uita că sîntem, în egală măsură, și înlăuntru, și în afară.
Dacă nu crezi că te vede Doamne-Doamne, trebuie să îți reamintești că te văd copiii. Copiii cărora trebuie – e musai! – să le servești drept exemplu. Asta intră atît în fișa postului de părinte, cît și în fișa postului de intelectual public, pentru că între cele două n-ar trebui să fie nici o deosebire. Ce face (sau ar trebui să facă) părintele dacă nu să-și educe copilul cum crede mai bine? Ce face (sau ar trebui să facă) intelectualul public dacă nu să-și educe publicul? Cum? Mai întîi de toate, prin puterea exemplului. Și nu mă refer aici neapărat la toaletele publice de care e plin Internetul cu știri despre cine, cum și cu cine. Mă refer la certurile „intelectuale” făcute publice.
Om sînt, păcătos sînt („dintre care cel dintîi sînt eu”). Știu și ce-i invidia, știu și ce-i disprețul, știu și ce-i dezamăgirea sau disperarea. Dar încerc să-mi reamintesc de fiecare dată că sînt „în fața copiilor”, la propriu și la figurat. În decembrie ’89 eram, tehnic vorbind, un adult. Realist vorbind, eram încă un copil. Mă uitam să văd ce fac „părinții”. Părinții revoluției mele (c-a mea a fost, zică cine ce-o zice) n-au fost nici Ion Iliescu, nici Virgil Măgureanu. Părinții revoluției mele au fost oameni precum Doina Cornea, Corneliu Coposu, Marcel Petrișor, Dumitru Stăniloae și mulți alții. Cu ei toți „am învins!”.
Din păcăte, părinții mai și divorțează. Nepotrivirea de caracter se mai întîmplă. Totuși, rufele se spală în familie, nu în fața copiilor – vă rog! Copii fiind, ne puteți sminti.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
