Puntea spre iad. De Ziua Copilului

…pentru că tot românul cunoaște expresia „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” și toată lumea vrea „o țară ca afară”, dar tot românul se cătrănește dacă Guvernul nu aprobă „o punte” peste care să treacă, fără grija apăsătoare a zilei de luni, de vineri pînă marți, Ziua Copilului. Știm cu toții cît de mare e grija părinților români față de educația tinerei generații. Sînt convins că încă de vineri, 28 mai, pînă marți, 1 iunie, bibliotecile și muzeele au fost luate cu asalt, românii și-au petrecut timpul mînă-n mînă cu copiii, mergînd la pescuit, la biserică, în drumeții, descoperind frumusețile patriei și pe cele ale literaturii clasice.

Că, de cînd a început pandemia, România este în topul țărilor cu cele mai puține zile de școală în Europa, nu pare să îngrijoreze prea multă lume, atunci cînd vine vorba de „punțile” dintre week-end-uri și zilele de sărbătoare. În cazul în care ați pierdut șirul sărbătorilor legale (e omenește, la cît de multe sînt), îngăduiți-mi să vi le reamintesc, pentru a vedea că nu sîntem doar un popor harnic și drept-credincios, dar și unul nediscriminator, deschis sărbătorilor cu origini cel puțin dubioase.

Începem noul an cu dreptul, mai precis nu cu una, nu cu două, ci cu trei zile libere: 31 decembrie, 1 și 2 ianuarie. 3 ianuarie a picat duminică. Vorba ’ceea: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. N-apucă să se termine luna ianuarie, că sărbătorim, pe 24, Mica Unire și, chiar dacă n-am putut defila cu torțe pe străzi sau juca Hora Unirii, tot merităm o mini-vacanță pentru a ne reîmprospăta lecturile cu „Moș Ion Roată și Unirea”. Din păcate, anul acesta, Mica Unire a picat într-o duminică. 1 și 8 Martie nu sînt oficial zile libere (rușine să ne fie!), dar neoficial ne străduim din răsputeri să ignorăm această scăpare misogină. Le numărăm, așadar, tot la zile libere.

Pîrdalnicul de calendar ne-a jucat feste anul ăsta, că și 1 Mai – Ziua Muncii (ideea comuniștilor americani, dispăruți între timp) a picat, nefericita, în mijlocul zilelor libere de Paște – începute cu ziua liberă de Vinerea Mare (30 aprilie) și încheiate pe 3 mai. Ghinion. Din fericire, 1 Iunie, Ziua Internațională a Copilului (originată în Turcia, în 1920; a nu se confunda cu 20 noiembrie, care e Ziua Universală – nu Internațională! – a Copilului), a picat marți, de unde și nevoia imperioasă a unei „punți” între vinerea scurtă și marțea lungă. N-o mai lungesc, pentru c-ați prins ideea.

De-acum, cu excepția Zilei Naționale (Marea Unire), avem doar sărbători creștine: două zile (!) de Rusalii (mă-ntreb cam cîți români știu ce sărbătorim, de fapt, la Rusalii), în iunie, Adormirea Maicii Domnului în august, Sfîntul Andrei în noiembrie și, de bună seamă, Crăciunul (pică iarăși în week-end!). Pe urmă vine Anul Nou și-o luăm de la capăt. Să fie primit! Sînteți curioși să aflați țări care au un număr asemănător (ba chiar mai mare) de zile libere și de „punți” cu al României? Argentina, Rusia, Cambodgia, Iranul și… Franța. China are doar unsprezece sărbători oficiale plătite, dar două sînt fiecare de cîte o săptămînă.

Vedeți vreo conexiune?

Prin comparație, în SUA, numărul sărbătorilor legale e mult mai lesne de ținut minte, pentru că este… zero! Teoretic. Practic vorbind, există sărbătorile „federale”, nouă la număr, dar astea sînt zile libere (și plătite) doar pentru lucrătorii din guvernul federal. Angajații „la stat”, cum ar veni. Pentru restul lumii, nu există nici o lege care să mandateze zile libere și, cu atît mai puțin, „punți”. Regulile la companiile private sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. La lanțul de magazine Walmart, bunăoară, cel mai mare din America, există o singură zi liberă (una!) – ziua de Crăciun. La un alt lanț de magazine, mai mititel, Kroger, tot așa, dar de Thanksgiving programul e redus. Nici o zi liberă de Anul Nou sau Paște (indiferent pe ce „stil”). Concediul de maternitate? Fără vreo lege clară, cam de la două săptămîni (plătite) la două luni (neplătite).

Și-atunci revin și vă-ntreb: sînteți siguri că vreți o țară ca afară? Siguri-siguri? Și ca afară unde? În Argentina, unde lumea se bate pe hîrtia igienică? Iran? China? Rusia? Sau în capitalista, de-suflet-lipsita Americă? La începutul secolului al XX-lea, Max Weber publica faimoasa carte Etica protestantă și spiritul capitalismului, în care explica diferențele de dezvoltare dintre țările protestante și cele catolice (deja evidente încă din 1905!) prin diferențele culturale care le influențează Weltanschauung-ul, privirea/percepția lumii. Simplu spus, dacă Marx l-a întors pe Hegel cu susu-n jos, Weber l-a întors pe dos pe Marx. America a fost, în bună măsură, creația puritanilor, un soi de protestanți ai protestanților. Ca mișcare religioasă, puritanii au supraviețuit mai puțin de un secol – o fîlfîire de pleoape la scara istoriei. În privința culturii, însă, cîțiva oameni parașutați în mijlocul sălbăticiei, însă convinși că vor deveni farul lumii, și-au atins țelul într-un mod care i-ar fi surprins în primul rînd pe ei înșiși.

Ceea ce ne aduce înapoi la diferența dintre intenții și capătul neintenționat al drumului, dar și la puntea spre iad, de așa-zisa Ziua Copilului. Pentru că-n toată această nesiguranță dintre unde dai și unde crapă, un singur lucru pare să fie sigur – cultura. Cu alte cuvinte, educația. Nu educația ca simplă transmitere de informație, ci educația „pe stil vechi”, care presupunea cultivarea unor deprinderi care să-ți folosească tot restul vieții – cum ar fi deprinderea lucrului bine făcut sau memorarea unor zicale precum „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Avem, ce-i drept, și-o scuză: comunismul. Aparent paradoxal, făcînd elogiul deșănțat al muncii („munca l-a făcut pe om”), comuniștii au reușit să compromită pînă și ideea de muncă. Am crescut cu expresii de genul „cine-i harnic și muncește ori e prost, ori nu gîndește”. Ca toate puritanismele, nici comunismul n-a durat, la scara istoriei, mai mult de-o fîlfîire de pleoape (extrem de dureroasă, ce-i drept, pentru cei care s-a întîmplat să se nimerească taman cînd pleoapele erau închise). Dar, ca și puritanismul american, comunismul românesc a lăsat în urma lui o „cultură”. Una pe dos, din păcate.

Așa că, data viitoare cînd mai cerem „punți” peste care să ne trecem, de mînă, copiii, ar fi bine să chibzuim mai bine unde, de fapt, vrem să-i (a)ducem.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).