Paradoxul Crăciunului american. La români
…pentru că, vorba lui Creangă, nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de Crăciunurile din România, înclin să cred că ale noastre, româno-americane, sînt mai românești decît cele ale românilor de-acasă. Fără a avea statistici, bazîndu-mă doar pe experiența personală de trăitor în America, de mai bine de douăzeci de ani, mă hazardez să afirm ca românii, ca mai toți imigranții, de altfel, se împart în două categorii mari și late: cei care, odată ajunși în Lumea Nouă, vor să-și reducă la strictul necesar relația cu lumea din care au plecat și cei care, dimpotrivă, încep să iubească lumea lăsată în urmă mai mult decît o făceau în țară fiind. Psihologic vorbind, de înțeles și unii, și ceilalți.
Pentru cei plecați, relația cu România e o relație maternă, nu una paternă. După cum scriam acum vreo zece ani tot în Dilema (veche încă de-atunci), iubirea de țară nu e „patriotismul” de acasă. E „matriotism”. Etimologic vorbind – și, dacă e să-i credem pe alde Hegel sau Heidegger, limba „îl vorbește pe om”, nu invers –, „patriotism” vine de la „pater” = tată. De unde și formulările anglo-saxone „fatherland” sau „Vaterland”. Patria e „pămîntul tatălui”. Pentru noi, însă, ca și pentru francezi sau italieni, patria e o mamă, cu tricolorul în mînă, eventual și cu un sîn dezvăluit discret. Oricum, de genul feminin. Patriotismul nostru e mai degrabă „matriotism”. Lăsînd orice intrepretări freudiene deoparte, în pîntec pentru nouă luni, cordon ombilical ș.a.m.d., relațiile cu mama sînt deosebite de cele cu tata. Urmînd imaginarul colectiv, tatăl este (sau era) mai tot timpul plecat; mama, tot timpul acasă, cu tine. Prin urmare, de tată ești despărțit oricum, dar despărțirea de mamă e întotdeauna mai traumatică, fie c-o realizezi, fie că nu. E „la bal sau la spital”. Fie pleci trîntind ușa, fără a te mai uita în urmă, fie pleci uitîndu-te întotdeauna peste umăr, idealizîndu-ți copilăria. Pentru prima categorie, Christmas e X-mas. Pentru a doua, Christmas e Crăciun.
Nu știu alții cum sînt, dar noi, ca mulți alți români ajunși în America (din întîmplare, în cazul nostru), am picat în a doua categorie. În a doua categorie, cei care nu erau bisericoși au început să meargă la biserică, „scuzîndu-se” că o fac pentru a întîlni alți români și pentru a mai afla una-alta. Pentru noii veniți, schimbul de informații este crucial. Dar „scuza nu ține”. Nu de asta merg oamenii la biserică (în vremuri non-pandemice). Nu te apuci de făcut cozonaci și sarmale, și nu te apuci să vopsești, bunăoară, ouăle de Paște cu coji de ceapă roșie (ceva ce n-ai făcut în viața ta cînd erai acasă) pentru că îți folosește la ceva. Adică îți folosește, dar nu cum îți folosește să afli de unde să cumperi ceva mai ieftin, ci cum îți folosește, bunăoară, să citești Patericul. Utilitatea, cum spunea John Stuart Mill, e, la urma urmei, o chestiune de opinie.
E util să îți petreci cîteva ore meșterind dintr-o coadă de mătură, carton, sclipici etc. o „Stea” cu icoana-n centru, pentru a-ți putea duce copiii „cu Steaua sus răsare ca o taină mare” din casă (de român) în casă (de român)? Sau e mai util ca-n timpul ăsta să-i înveți programare pe computer? Vă las să răspundeți singuri. Cîtă lume din România își mai învață copiii să „meargă cu Steaua”, să își facă, la propriu, nu la figurat, un „plugușor” sau o „sorcova-vesela” din crengi de brad și să meargă cu ele din poartă-n poartă? Cîți copii mai știu azi să colinde și chiar merg să o facă? Cîți mai știu pe dinafară Plugușorul (că e lung, iar memoria tot mai scurtă)?
Nici măcar pandemia nu ne-a luat pe nepregătite, ca pe românii de-acasă. Pentru românii-americani, distanțarea socială nu mai e o noutate. Cînd vine vorba despre colindat, plugușor, sau sorcovă, am învățat de multișor cum să le facem peste Ocean – mai întîi printr-un telefon (cu fir) împrejurul căruia ne adunam cu toții, mai apoi printr-unul mobil și, mai recent, prin Skype, WhatsApp, Zoom etc. De bună seamă, una e să colinzi față către față, și alta online, dar online e mai mult decît nimic. Ne mai consolăm cu rugăciunea „Să-mi dea Dumnezeu curajul de-a schimba ceea ce pot, puterea de-a accepta ce nu pot schimba și înțelepciunea de-a ști ce pot și ce nu”. Așa că mai facem și compromisuri. Nu mai împodobim bradul în Ajun, cum o făceam în copilărie, dar nici nu o facem încă de la Thanksgiving, cum o fac majoritatea americanilor. Dar nu, la români Moșul nu vine niciodată ca la americani, în dimineața de 25 decembrie, ci negreșit în Ajun, pe 24 – un „avantaj românesc” ce nu trebuie trecut cu vederea, mai cu seamă atunci cînd vine vorba despre zilele libere la cei care lucrează, precum cei din Sănătate, la foc continuu. Tot americanul vrea liber pe 25. Tot românul vrea pe 24. Așa că, după „negocieri”, și americanii, și românii pleacă acasă fericiți c-au obținut ceea ce-și doreau: care un X-mas, care un Christmas, care un Crăciun.
Și de-acum pînă-n vecie, mila Domnului să fie. Lăudați și cîntați și vă bucurați!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
Foto: wikimedia commons
