„De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”
Germania a fost prima țară străină în care am ajuns, cu cîteva luni înainte să intrăm în Uniunea Europeană. Aveam 27 de ani și îmi era cumplit de teamă – nu de zbor, pe care abia îl așteptam, ci de faptul că, în aeroport, ceva ar fi putut să nu fie în regulă și atunci nu m-ar fi lăsat să plec. Recunosc că această panică, probabil complet atipică generațiilor mai tinere și pe deplin rodate în ale zborurilor, nu m-a părăsit pînă astăzi, de asta adorm de îndată ce ajung pe locul din avion: în sfîrșit, mă pot relaxa.
La Berlin am simțit o libertate în cel mai adevărat sens al cuvîntului, una care-ți inundă generos plămînii de cîte ori inspiri. Nu interesa pe nimeni de unde vin, cum arăt, unde aleg să-mi savurez cafeaua. Îmi amintesc și acum, uluită, de un domn bine înșurubat în vîrsta a treia care venise să-și ia un cappuccino de la cafeneaua din cartier purtînd, între altele, o fustă de lînă. Și tot acolo am experimentat direct felul diferit, atent și în același timp discret, în care erau tratate persoanele de sex feminin neînsoțite.
În Franța m-au surprins aglomerația (e drept că eram în locuri prin definiție turistice), agitația chelnerilor, gălăgia consumatorilor, mesele mici, plasate la mai puțin de un metru una față de cealaltă. Cumva mi-am găsit tihna în acel vacarm în care se jongla cu farfurii pe deasupra capului meu, dat fiind că fiecare avea treabă cu interlocutorul lui și atît. În Marea Britanie am constatat, acum aproape 15 ani, că taximetriștii parchează exact la destinație, nu te ceartă că nu ai ieșit la „drumul principal” și nici că nu ai bani schimbați – ca din neant apare un portofel uriaș cu toate monedele necesare restului. În Rusia, după distanțe astronomice parcurse pe jos, am stat mult pe bănci să mă uit la oameni și am remarcat, înainte de toate, tocurile înalte și subțiri ale femeilor, purtate în orice împrejurare, de la aglomerația din metrou la iarba concertelor în aer liber. În Italia m-am plimbat printr-un decor de film, chiar dacă locuiam pe o stradă unde, după înserare, circulația pe jos „nu era recomandată”, nici ieșirea pe balconul de unde eu am făcut zilnic poze. M-am întrebat, aproape de fiecare dată, cît de mare este cu adevărat diferența între a fi un turist care petrece cîteva zile de vacanță într-o altă țară și un român care a emigrat și muncește acolo, cum ajunge cel din urmă să vadă noua lui casă, cît timp are s-o cunoască, ce simte că a lăsat în urmă și nu mai poate recupera.
Într-o conferință organizată în luna martie de publicația Curs De Guvernare, Felix Pătrășcanu, președintele platformei RePatriot, a vorbit despre o a doua generație de emigranți, copiii celor plecați, uneori născuți acolo, care ar apropia de 10 milioane numărul românilor din diaspora. Datele oficiale furnizate de Ministerul Afacerilor Externe estimează această cifră la 5,7 milioane, în timp ce Departamentul pentru Românii de Pretutindeni susține că, potrivit informațiilor din 2022, numărul ar fi mult mai mare, de 8 milioane.
Datele centralizate de autoritățile române și aduse în discuție în conferința CDG arată că, la sfîrșitul anului 2021, cei mai mulți români erau plecați în Italia și Spania (peste un milion în fiecare țară), apoi în Marea Britanie, Germania, SUA și Canada. Motivele emigrării din România nu surprind: corupția și birocrația, administrația și sistemul de sănătate care lasă de dorit sau studiile și cariera, posibilitatea unui cîștig material substanțial.
Pînă la vîrsta de mijloc școala s-a încheiat, căsniciile s-au făcut și, uneori, desfăcut sau au rămas o poveste, copiii au apărut sau nu s-au mai întîmplat. Avem, cumva, o percepție destul de clară a ceea ce poate să mai fie viața noastră în România. Uneori, vrem mai mult sau, pur și simplu, altceva. Alteori, nu avem încotro. Din multe puncte de vedere, ajungem într-un loc mai bun. Din altele, nu vom fi niciodată acasă.
Am trei dintre cele mai apropiate prietene plecate din țară. Cea pe care o cunosc de la cîțiva ani este în Germania, o alta cu care m-am intersectat fericit în prima zi de liceu lucrează în New York, iar a treia, pe care scrisul a adus-o în viața mea cu mult timp în urmă, s-a mutat recent la Amsterdam. Păstrăm legătura într-un fel care mă face să le simt în continuare aproape, chiar dacă nu vorbim zilnic. Nu știu dacă se vor mai întoarce în România. În prietenie, ca-n iubire, de altfel, granițele dispar, iar timpul petrecut împreună trece altfel. Îmi imaginez, și pentru mine, un viitor îndepărtat în altă parte, dar astea sînt decizii ușor de luat cînd nu ai foarte multe obligații, iar meseria ta se poate face, cu ajustările necesare, de oriunde. Mai există și fantezia de a deveni altcineva, de a te reconstrui de la zero într-o lume străină, cînd trecutul devine prea greu de dus și vrei să-l arunci din spate cu totul, nu bolovan cu bolovan.
10% din cititorii Dilemei vechi locuiesc în SUA. Urmează, cu cîteva procente fiecare, cei din Germania și Marea Britanie. Iar asta face din revista noastră o legătură cu trecutul care se vrea a fi păstrată.
