Oamenii din fotografii
Cea mai veche fotografie din cutia de carton este mai mereu ușor de găsit după culoare – din alb-negru, timpul a trecut-o în sepia – și după colțurile răsucite în sus, tăiate inegal. Pe spate, cineva a scris, la un moment dat, cu cerneală, o dată care s-a șters (oricum, peste o jumătate de veac). În poză, două personaje. Ea – mică de înălțime, slabă, cu rochie neagră, șorț cu flori și batic. O femeie care a crescut o fetiță lăsată pe prag de mama ei naturală imediat după naștere împreună cu propriul copil, de aceeași vîrstă și cu același tată. El – solid, zîmbitor, cîntăreț la vioară, iubitor de băutură și de viață. Străbunicii mei, pe care i-am mai prins doar cîțiva ani în Sălaj, cît să dorm o vară-două în paturile atît de înalte încît foloseam un scaun să mă cațăr în ele. Și cît să mă certe că iau vioara din cui și mă joc cu ea (vioara cu care nu aveau voie să umble copiii). Mai scotocesc în direcția zilelor noastre și dau peste o fotografie păstrată cu mai multă grijă, un portret de familie pentru care îmi amintesc pregătirea febrilă din Petroșani, deși aveam doar 4 ani. Bunicul meu purta cel mai bun costum și cravată, iar bunica mea, rochia de sărbătoare, cercei și ruj. Între ei eram eu, tunsă perfect rotund, cu o cămașă cu romburi și o salopetă tricotată. Printre niște poze mici și strînse neglijent, într-un plic pe care l-am adus cînd ei n-au mai fost, găsesc una cu părinții mei, din scurta perioadă de dinaintea nașterii mele, probabil către finalul anilor ’70. Au pantaloni evazați și păr lung, pulovere groase pe gît și mănuși de piele, iar paltonul negru al mamei seamănă cu al meu de acum. Sînt aidoma tuturor tinerilor aproape părinți din acele vremuri, stîngaci în ale vieții, chiar dacă voiau să dea impresia că au înțeles-o.
Atemporalitatea este trăsătura cel mai des vehiculată în legătură cu fotografiile alb-negru, ca și cînd acestea ar înrăma momente universale, potrivite pentru galeriile din toate vremurile. Cînd culorile iau o pauză, imaginea vorbește ceva mai tare, iar răspunsul din partea privitorului e unul emoțional. Apreciem mai bine compoziția, tonalitățile, formele, texturile, liniile fețelor, încercăm să ghicim și să completăm noi culorile. Pozele de felul acesta au atmosferă, ne induc o anumită stare, scot trecutul la suprafață cu tot ce are el nostalgic, copilăros sau desuet. Nu doar amintirile pot fi alb-negru, ci și unele vise. Cei care le analizează spun că visele fără culoare sînt generate de evenimente din trecut, de obicei încărcate cu o emoție prea greu de dus, așa încît e nevoie acum de o oarecare detașare. E de preferat să le privești ca pe niște exponate dintr-un muzeu, bicromatice, pentru a nu te consuma prea mult retrăirea lor.
Oamenii în alb-negru din fotografii sînt, de fapt, niște străini despre care ți s-au spus povești. Ai aflat cum vorbeau, în ce culori se îmbrăcau, ce îi făcea să rîdă, ce îi enerva, cu ce se ocupau și care erau obiceiurile din casele lor. Nu i-ai întîlnit niciodată, de fapt, pentru că, în momentul în care ai apărut, ei au devenit părinții, bunicii sau străbunicii tăi. Nu știi cum o fi fost să crești la fel două fete în anii ’30, dintre care doar una să fie biologic a ta, cum poți supraviețui pierderii unui copil, de ce nu-ți mai amintești toate chipurile din pozele de la nuntă. Ai însă senzația, rătăcind printre instantanee mișcate, neclare, încadrate prost, zgîriate la developare, cu personaje care nu știu unde sau cum să privească, timide sau mimînd distracția, stinghere sau vesele, adunate în grupuri mici la fumat, în fața bradului, la evenimentele obișnuite și obligatorii ale existenței, în primele zile de școală ale copiilor, că, undeva pe parcurs, viețile lor au atins niște momente pline și că, poate, au fost și fericite.
Scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård era de părere, în Toamna, că doar adulții se întreabă ce face o viață să merite a fi trăită, pentru copii e ceva de la sine înțeles – bună sau rea, viața merge înainte, fără explicații. Se întîmplă așa pentru că doar în copilărie nu stăm să observăm, să contemplăm, să înțelegem lumea. Sîntem atît de absorbiți de ea, că nu mai facem nici o diferență între noi și ce e în jur. Probabil, în căutarea acestei stări, ne prelucrăm acum pozele cu filtre numite nostalgia, vignetă, amintire, drama sau clasic. Încercăm să le eternizăm, așa încît personajele din ele să nu îmbătrînească niciodată. În fotografiile alb-negru, oamenii rămîn mereu la aceeași vîrstă – așteaptă să ne imaginăm noi culorile și să completăm cu povești trecerea lor prin această lume. Să-i facem să supraviețuiască.
