Prietenia între femei – un mit?
Trei femei, cartea de nonficțiune apărută la Editura Litera în 2019, prezintă povești de viață în care dorința feminină și obiectul ei dictează mersul lucrurilor. Dacă este mai bine înțeleasă, va fi mai greu de condamnat, crede autoarea Lisa Taddeo despre dorință. Nuanțele ei din complicatul univers feminin, felul în care unele femei le victimizează pe celelalte, mascîndu-și invidia în critică, sînt subiecte pe care de obicei le trecem cu vederea. Se vorbește insistent, în ultima vreme, despre masculinitatea toxică, despre relațiile cu narcisiști și abuzul din partea lor, dar prea puțin despre nocivitatea care poate exista în raporturile dintre femei. Despre cît de precaută trebuie să fii cu detaliile despre tine, cît de atentă ca cealaltă persoană să nu se simtă amenințată dintr-un motiv sau altul și, mai ales, despre cît de tare pot ajunge să te rănească femeile, în feluri în care un bărbat nu ar face-o vreodată.
Cînd ești tînără, te agăți de relațiile cu persoane de sex feminin mai mult decît de cele cu bărbații, încerci să le obții aprobarea, iar aceasta să-ți aducă împăcarea cu tine. Să te placă toată lumea e un deziderat moștenit din copilărie, care pare să-ți garanteze supraviețuirea. În timp, înveți că sînt cel puțin două categorii de prietene: cele în preajma cărora te poți simți relaxată, tu însăți, cum se spune – acestea sînt, de regulă, prietene foarte vechi sau pe care le cunoști datorită unei nișate sau chiar excentrice pasiuni comune; a doua, sînt cele care, sub o formă sau alta, chiar dacă nu de la început, îți dau o stare de încordare. Cele cărora te ferești să le spui că ai ieșit în oraș cu altcineva sau despre care știi sigur că vor lua personal fotografiile postate online, din excursii unde nu au fost invitate. Cele care sînt mereu cu ochii pe tine pentru a-ți taxa orice greșeală și a o face și mai evidentă în fața lumii. Cele care, cu scuza penibilă „am glumit”, îți terfelesc tocmai lucrurile despre care le-ai mărturisit că ar conta. Cele care nu admit că, uneori, preferi să stai în casă decît să participi la ceva ce presupune compania lor și, cel mai adesea, încearcă să te facă să te simți vinovată, să crezi că ești o persoană care nu e capabilă să întrețină prietenii, rea de-a dreptul. Așa că, de multe ori, eviți asta, cu prețul timpului, al liniștii și al energiei tale. Constați abia la 40+ că, dacă te plasezi pe locul doi, le deschizi ușa și celor din jur să te trateze la fel.
O femeie poate să nu o placă pe alta din diverse motive, mai mult sau mai puțin explicabile pentru cei din jur. Poate doarme de o eternitate separat de soțul ei, iar cealaltă îi povestește ce aventuri minunate are, ori poate ține de decenii un regim de slăbire, fără succes, iar prietena ei tocmai își comandă un desert mustind de ciocolată, ori suspectează că bărbatul o înșală și află ce încîntate sînt unele de relația cu cineva însurat. Nu se poate ști ce răni poartă fiecare, ascunse sau prost pansate, ce le poate rîcîi și cît de mare devine durerea. Numai că femeile nu vor recunoaște asta. Vor sta acolo, îți vor sorbi povestea, apoi te vor disprețui și te vor bîrfi. Să încerci și să reușești să trăiești altfel decît majoritatea este ceva ce nu se iartă, scrie Lisa Taddeo în carte. Ca și cum, dacă alte femei nu au parte de un lucru, nici tu n-ai voie să te bucuri de el. Simt că le iei ceva. Unora le pasă cu adevărat de o alta abia cînd ea suferă, mai ales dacă s-au confruntat cu ceva similar și au depășit momentul.
Acum cîțiva ani, după demisia din televiziune, am avut o perioadă de aproape o jumătate de an în care nu am muncit nicăieri. Dincolo de sentimentul ratării pe toate planurile, pentru că nici familie nu aveam, iar visurile legate de carieră se întorseseră în neant, de unde veniseră, spre finalul verii și banii se cam terminaseră. Persoanele pe care le alesesem drept prietene și-au văzut de viețile lor. În momente în care aș fi avut mai mare nevoie de încurajare, nu au fost de găsit. Cînd totuși ne-am văzut, au vorbit în continuare despre serviciile lor, despre prioritățile lor, uitînd probabil că eu nu mai sînt aceeași, că pentru mine pierderea unei cariere cu care mă identificasem era ceva traumatic, că poate nu am cu ce să plătesc cafeaua de pe masă. Dat fiind că eu plecasem de bunăvoie din TVR, probabil că nu era nimic de compătimit. Să par că îmi merge bine este o veleitate pe care am ridicat-o de mică la nivel de artă. Cînd am aflat că mă angajez la Dilema veche nu am simțit nevoia să le informez. Așa mi-am dat seama că nu sînt prieteniile potrivite pentru mine. Poate, invariabil, oamenii se schimbă și legăturile dintre ei nu țin întotdeauna pasul cu asta. Așa că unele îndepărtări s-au produs de la sine, fapt care m-a făcut să mă simt ușurată. Nu am dexteritate în comunicarea asertivă, am probleme în a rosti în fața altora lucruri care nu le plac, mai ales că adevărul meu este diferit de al lor (așa cum se întîmplă cu adevărurile, în general). După cum îmi spunea un prieten bărbat, nu e nevoie de justificări în relații pe care nu mai vrem să le păstrăm în viețile noastre. Sau către persoane de care nu ne putem aminti fără să simțim o crispare neplăcută în tot corpul – e mereu un barometru bun.
Nu le lăsa să te vadă fericită – e sfatul legat de alte femei dat Lisei Taddeo de mama ei, pe patul de spital. „Ar trebui să te vadă tristă. Dacă te văd fericită, vor încerca să te distrugă.” Oamenii nepotriviți dispar din viețile noastre pentru a le face loc unora altfel, doar să fim atenți. Am prietene care încă mă mai caută, deși nu le-am răspuns multă vreme sau le-am vorbit dur. Care îmi aduc cozonac de acasă numai pentru că știu că am stat singură de Crăciun. Care pot asculta povești de iubire atipice fără să facă ochii mari și să mă tragă pe mine la răspundere. Dar sînt extrem de puține. Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
