Cînd ați fost liberi ultima dată?
În verile din copilărie, obișnuiam să merg cu ai mei prin împrejurimile Aiudului, în locuri foarte căutate acum de turiști, cum sînt Rimetea, Cetatea Trascăului sau Cheile Vălișoarei, unde se cațără alpiniștii. Iubeam anotimpul cald cu un fel de nostalgie care mă făcea să spun, în fiecare an: Nu-mi vine să cred că din tot verdele ăsta nu va mai rămîne nimic pînă la iarnă! Iar tata îmi răspundea, invariabil: Totul se va petrece treptat, nici n-o să-ți dai seama.
Nu cu atît de mulți ani în urmă aș fi fost gata să fac orice – să muncesc nopți, să îmi iau concediu fără plată, să-mi stric relațiile cu niște oameni – numai pentru a ajunge la un festival de muzică pe gustul meu, mai ales dacă era unul la care mergeam în fiecare an. Înainte de pandemie, îmi plăcea Armin van Buuren atît de mult încît intram pe arena de la Cluj, la Untold, cu destul timp înainte de miezul nopții, doar ca să-mi ocup un loc în fața scenei. În 2019 a avut un show record de peste șapte ore, întrerupt doar dimineața de ploaia torențială. Dacă le adunăm pe cele de dinainte și încă o oră în care am ajuns pe jos acasă, prin ploaie, trecem de zece ore pe care le-am petrecut în picioare (și nici măcar nu era prima zi de festival, ca să fiu odihnită). Am crezut atunci că așa va fi întotdeauna, că astfel de ritualuri nu se pierd și îmi vor aduce mereu la fel de multă bucurie.
Patru ani mai tîrziu, deși pentru mine nu este deloc dificil să bifez elementele organizatorice (intrare și cazare), n-am mai dorit să merg. Pretextele au fost destule, dar adevărul e că aș fi putut jongla cu ele. Cu o lună înainte, cînd, după niște ani grei cu pandemie și diverse probleme de sănătate am reușit în sfîrșit să îmi iau un concediu adevărat, aflînd că exista posibilitatea anulării zborului, recunosc că m-am gîndit că, dacă nu mai plec, nu spun nimănui. Mă întorc acasă, comand mîncare pentru o săptămînă, mă uit la toate filmele salvate pentru „mai tîrziu”, citesc și dorm. Aproape suna ca un plan de concediu de neegalat, dar, totuși, am decolat. După vacanță, am mers la concertul Depeche Mode, o trupă pe care o aștept să revină de exact zece ani. Ei au fost impecabili, publicul, la fel, în ciuda ploii. Spre final, însă, mă dureau atît de tare spatele și picioarele, iar hainele se îmbibaseră cu atîta apă încît (o zic cu rușine) voiam acasă.
Tot stau să analizez această succesiune de evenimente și mă întreb dacă nu cumva frunzele verzi au dispărut din copaci încet-încet, fără ca eu să fiu atentă, și m-am trezit acum cu crengile goale. Dacă pot da cu adevărat vina pe programul încărcat de lucru, pe nopțile în care nu dorm bine, pe faptul că fac din ce în ce mai puțin sport sau pe alimentația haotică pentru lipsa de energie și de chef pentru lucrurile care mă bucurau altădată. Poate că e doar oboseala – caz în care cîteva săptămîni de pauză ar putea face miracole. Dar dacă vacanța trece și revin exact în același punct? Mi-e teamă să verific. Ar însemna că, pur și simplu, am îmbătrînit. S-a petrecut treptat, nici nu mi-am dat seama.
Văd atîția oameni tineri în jurul meu care glorifică munca. Și care (consideră că) au nevoie de mulți bani pentru a supraviețui, pe cînd eu cred că o idee bună ar fi să consume mai puține produse și nu chiar pe cele mai scumpe. Care sînt de părere că dacă lucrează pînă seara tîrziu, sau sînt mereu disponibili de acasă, sau mai trag de ei încă un week-end (mereu e „numai de data asta”, nu-i așa?), drumul lor nu are pe unde să o ia decît în sus. Le doresc să fie așa și îi înțeleg prin propria-mi experiență. Dar mă întreb totuși dacă nu cumva, făcînd alte alegeri de-a lungul timpului, aș fi avut acum destul entuziasm pentru a fi în fața scenei o noapte întreagă la Untold. Sau cum ar fi fost dacă, mulțumindu-mă cu produse mai puține și nu chiar din vîrful listei, n-aș mai fi optat, de cîteva ori în carieră, pentru bani în defavoarea timpului liber. Am plătit, de fiecare dată, greșeala asta cu pierderi pentru care nimeni nu mă mai poate despăgubi, iar cu banii în plus nici nu mai știu ce am făcut.
Pandemia a deschis calea spre lucratul de acasă, al cărui susținător am fost de acum aproape douăzeci de ani, cînd mi se părea inutilă pierderea a trei ore pe drum pentru ceva ce puteai rezolva și altfel. A devenit, de fapt, o modă muncitul de oriunde – un aspect incredibil, nesperat cu ceva vreme în urmă, un adevărat stil nou de viață. Am astfel de cunoștințe pe care le urmăresc peste tot cu plăcere. Dar parcă mai mult mă bucur cînd aflu de concediul cuiva care alege ca în acea perioadă să nu facă absolut nimic. Să fie liber cu adevărat.
Îmi amintesc amuzată de afirmația anonimă a cuiva care, acum peste 15 ani, cînd mi-am făcut primul blog, zicea așa: Tot ce scrii aici este un îndemn la lene și la delăsare! Nu era vorba de asta atunci, așa cum nu e vorba nici acum. Sper doar ca fiecare dintre noi să-și găsească un echilibru potrivit, unul care să ne permită tuturor să ne revedem la concerte la care să stăm pînă dimineața, în ploaie, în fața scenei, indiferent ce vîrstă am avea.
