La debut
Săptămîna trecută am avut bucuria de a participa la „Raftul de debut“, un demers al librăriilor Cărturești ajuns la cea de-a șaptea ediție, prin care sînt aduse în prim-plan debuturile literare ale anului precedent. Este promovată, în acest mod, literatura română contemporană, li se oferă ocazia scriitorilor debutanți să vorbească despre satisfacțiile și provocările scrisului, să-și întîlnească cititorii și să răspundă la întrebări, să citească din cărțile lor recent apărute și să-și transmită mesajul către oameni.
În fiecare seară au fost invitați să participe la discuții autori aflați la debut, fie că este unul „absolut“, fie unul într-o altă categorie literară. De data aceasta, eu am vorbit din postura de scriitor de poezie, iar întrebările din public s-au învîrtit în general în jurul procesului publicării unei cărți, în România. Îmi permit să folosesc această rubrică pentru a aduna, cumva, tot ce am învățat eu în aventura publicării unor cărți de proză scurtă și de poezie și pentru a răspunde multor curiozități care vin înspre mine în acest domeniu, de cîțiva ani încoace.
În primul rînd, hotărîrea de a trimite manuscrisul unei edituri e de dorit să nu vină nici prea tîrziu, nici prea devreme. Nu se trimite primul draft, în ideea că, la indicațiile editorului, se va rescrie ulterior masiv, dar nici nu se șlefuiește la nesfîrșit fiecare frază. O variantă de mijloc ar fi potrivită, de care să fie și autorul relativ mulțumit și din care editura să-și poată face o idee în privința scrisului și a stilului. A trimite o sută de mail-uri nu este neapărat o modalitate mai rapidă de a fi publicat. Ar trebui văzut, pentru început, ce edituri publică volume sau dețin chiar colecții speciale care să se potrivească cu conținutul manuscrisului, făcută o selecție și trimis către acestea. Multe dintre edituri afișează și cerințele de redactare a manuscriselor – a le urma este o dovadă de respect și e mereu o idee bună.
Nu toate editurile răspund mesajelor. Unele confirmă primirea manuscriselor și spun că te vor anunța ce decizie iau, indiferent de natura ei, altele nu fac asta. O soluție ar fi ca autorul să-și seteze un așa-numit „timp de așteptare“, poate fi o lună sau mai multe, după care, dacă nu primește nici un răspuns la solicitările trimise, să se adreseze altor edituri. E nevoie de multă răbdare, uneori iese din prima, alteori urmează ani buni de așteptare. Editurile au și ele un plan al lor de publicare și o listă a titlurilor noi deja acceptate, fonduri disponibile mai mari sau mai mici, iar pandemia a pus și ea o piedică serioasă acestui proces. Aș sugera, însă, ca așteptarea să fie una activă – oricînd romanul mai poate fi editat sau se mai pot scrie niște poeme noi.
Odată ce manuscrisul este acceptat, urmează un proces mai lung sau mai scurt de editare a lui, de stabilire a titlului și a copertei și, după apariția cărții, vine și partea a doua a muncii. Cred că a lăsa doar în seama editurii promovarea cărții, organizarea de lansări sau distribuirea ei către presă este o acțiune perdantă. Știu că sînt mulți autori care nu doresc să se implice deloc în această activitate și care, de îndată ce termină un volum, se apucă de un altul, nou, ca să nu irosească din timpul pentru scris. Sau care nu sînt prezenți deloc în rețelele sociale. Sigur că e și asta o alegere, poate mai liniștită, a felului în care te raportezi la scris. Dar în România nu sînt foarte multe edituri mari, iar autorii de care se ocupă fiecare sînt numeroși, așa că orice inițiativă de autopromovare din partea celui care scrie e mai mult decît binevenită pentru carte – participări la lecturi publice, sesiuni de autografe, concursuri avînd drept premiu cartea, postări de orice fel online.
Nu știu dacă mai e un secret pentru cineva faptul că nu se trăiește din scris la noi, nici nu te îmbogățești, nici pe departe. Probabil, în regim de self-publishing ajung mai mulți bani la scriitor, care trebuie să-și bată capul, în acest caz, cu publicarea, distribuția și declarațiile către ANAF. Pentru persoanele pragmatice, ca să nu zic materialiste, cele care te întreabă mereu cît cîștigi sau aduc în discuție la fiecare întîlnire onorariile de orice fel, o astfel de activitate cronofagă este greu de înțeles. Pentru cei care simt că au una sau mai multe povești de spus, că i-ar putea ajuta cumva pe alții sau că vor să arunce punți spre cei ce gîndesc la fel sau trec prin situații similare, principalul beneficiu al publicării unei cărți, pe lîngă starea suprarealistă pe care le-o va da imaginea copertei ei pe raftul unei librării, vor fi oamenii pe care scrisul îi va aduce în viața lor. Cei care îi vor citi și le vor trimite mesaje, vor veni să aplaude la lansări și vor întreba lucruri despre carte sau cei care scriu la rîndul lor și în compania cărora se vor simți mereu „acasă“.
E posibil ca scrisul să nu te ducă nicăieri, în această lume. Dar în mod sigur lași niște urme pe unde treci și asta este, poate, mai important.
