Și dacă nu o să se termine?
Reacția mea după ce am văzut spectacolul de dans contemporan Interior/Exterior, la Teatrul unteatru, către finalul anului trecut, a fost: „Aproape am crezut că am uitat”. Este un mod destul de obișnuit de raportare la o traumă – de data aceasta, la una colectivă, a pandemiei, a poveștilor pe care le-am scris și ni le-am spus în acea perioadă deloc îndepărtată. Regizoarea și coregrafa Oana Răsuceanu a pornit de la înregistrările unor mărturii din lockdown și a creat patru povești în paralel, în care a inserat proiecții video cu fragmente din interviurile filmate.
Cîteva momente din spectacol – primul anunț al președintelui, dezinfectarea obsesivă, aranjarea nervoasă a unor scaune, scrisul ca instrument solitar de liniștire – mi-au fost familiare într-un mod ciudat acum. La altele, publicul a rîs: cînd o persoană mai în vîrstă spune că nu s-a mai plimbat niciodată prin curte degeaba, fără treabă, sau cînd altcineva recunoaște că dă zilnic două ore cu aspiratorul, mai ales după masă, că atunci se fac mai multe firimituri. Dar aceea era normalitatea noastră de atunci, acum amuzantă.
Mi-am amintit de acest spectacol după un eveniment la care am participat sîmbătă, organizat de SmartLiving, despre fericire, despre cum să ne găsim și să ne protejăm starea de bine. Yolanda Crețescu, psiholog clinician și psihoterapeut adlerian, a vorbit despre echilibrul care ar trebui să existe între interior și exterior, adică între plăcere și trebuință. Despre cele patru fîșii ale vieții noastre – sinele, cadrul social, munca și relația de cuplu – și despre felul în care cel mai des pierdem legătura cu sinele pentru că nu știm că egoismul, dacă nu e excesiv, este o necesitate. Iulia Bârcă, psiholog și psihoterapeut cognitiv comportamental, a adus în discuție modalitatea în care, confruntîndu-ne cu anumite evenimente, am învățat să avem anumite reacții, fără ca acestea să reprezinte cine sîntem noi, de fapt. Trauma apare ca urmare a felului în care procesăm în interiorul nostru ce ni se întîmplă, în care percepem experiențele din exterior, de care ne lovim. O caracteristică a traumei de orice fel este dificultatea de a ne regla emoțiile și comportamentul – în spatele acestora aflîndu-se, de fapt, credințele noastre despre noi, despre ceilalți, despre lume. Uneori înțelegem de mici că sîntem singuri, cînd ne lipsește o persoană de sprijin, iar la maturitate asta se traduce prin uriașa dificultate de a cere ajutor. „Mă descurc eu” devine lozinca noastră.
Sistemul nervos se reglează cel mai bine prin apropierea fizică de altcineva, un „celălalt” care să nu ne rîcîie rănile, nici măcar să nu verifice dacă au prins crustă. Printr-o intimitate în care să nu-i preluăm nici noi celuilalt starea, ci pur și simplu să ne echilibrăm reciproc. În lockdown am trăit împreună aceeași traumă, separați însă de ziduri ridicate de noi și de alții. Distanțați, nu am avut cum să ne ponderăm reciproc sau cui să-i cerem ajutor. Am fost nevoiți să ne descurcăm singuri.
Ușile celor patru apartamente pe care le vedem în Interior/Exterior se deschid în final, după ultima zi de izolare, spre o lume în care o altă normalitate așteaptă să integreze oameni care nu mai sînt aceiași. Protagonistele țin în fața lor patru cartoane de pe care se poate citi o interogație: Și dacă nu o să se termine nici azi, nici mîine? Cred că incertitudinea asta e cel mai greu de tolerat într-o experiență adversă de orice fel. De aici vine disperarea, dintr-o autoconvingere că ziua de mîine va fi la fel ca aceea de azi.
În spatele dansatoarelor au fost proiectate mai multe cuvinte, toate reprezentative pentru ceea ce am trăit împreună și, în același timp, separat. Mie mi-au căzut ochii pe „furie”, „dor” și „recunoștință”. Doar am crezut că am uitat, mai degrabă am ales să nu mă mai gîndesc. Mi-a fost teamă că nu am reușit să integrez furia că niște ani din viața noastră au fost furați. Eu n-am făcut decît un salt major peste vîrsta de 40 și peste bucuria unor începuturi personale și profesionale, alții au pierdut foarte mult sau chiar tot. Teamă că s-ar putea să mă lovească iar dorul generat de îndepărtare. Și, în final, teamă că am încetat să fiu recunoscătoare că ușile s-au deschis.
Cînd zidurile de pe hotarul dintre interior și exterior se prăbușesc, e mereu înfricoșător, iar starea asta nu se termină nici azi, nici mîine. Dar devine mai ușoară. Cerem ajutor. Ne apropiem. Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre. Și cam asta-i tot ce putem face, în fiecare zi.
