Cea mai calmă dintre pasiuni
Să ții un „jurnal al recunoștinței” este un exercițiu recomandat des, prietenește sau terapeutic. Practic, notezi cel puțin trei lucruri pentru care ești recunoscător în fiecare zi. Vei observa o schimbare în starea de spirit, se zice, vei deveni mai calm, mai puțin frămîntat de problemele reale și imaginare, te vei simți mai bine fizic, vei dormi mai liniștit, vei fi mai plăcut în societate și mai atent în relații. Cu cît exersezi mai mult, cu atît vei fi mai priceput în ale recunoștinței.
Nu am ajuns niciodată să am un astfel de jurnal, deși îmi cumpărasem un caiet special – ca toate lucrurile care necesită disciplină, m-a pierdut pe parcurs. Dar am rămas cu mai multe curiozități legate de recunoștință, de modul în care apare sau se manifestă și de rolul ei. Este recunoștința un sentiment, un comportament, o trăsătură de caracter sau, mai degrabă, o datorie? Cum o exprimăm? Care sînt limitele ei? Cînd uităm de ea, cînd ne temem de ea? De ce e importantă? Mai știm să fim recunoscători?
Am aflat, de la colaboratorii Dosarului de față, că recunoștința nu este doar o potențială datorie morală, ci și o veritabilă virtute socială, o reverență în fața alterității celuilalt și a beneficiilor pe care ni le putem aduce reciproc. Că, într-o lume în care „te rog”, „scuză-mă” și „mulțumesc” ajung uneori să pară desuete, semne de slăbiciune sau acte de îndatorare, gratitudinea rămîne o dovadă a vulnerabilității noastre, un derivat fundamental al capacității de a iubi, în calea căreia pot sta, uneori, invidia sau lăcomia. Că ceea ce se sărbătorește ca Zi a Recunoștinței în Statele Unite, deși o poveste plină de semnificații și de promisiuni, este, de fapt, un accident transformat într-un fel de mit fondator, cu lipsurile mascate abil. Că recunoștința nu poate fi pretinsă, așa cum ai solicita restituirea unui împrumut, pentru că o datorie morală e cu totul altceva decît o datorie economică – prin urmare, indicat e nici să nu te aștepți ca cineva să-ți mulțumească.
Cea mai calmă dintre pasiuni, așa cum a numit-o filozoful scoțian David Hume, recunoștința stîrnește mai puține dispute decît altele mai „vocale” – ura, frica, dorința. Moștenită genetic sau deprinsă de la părinți, învățată în societate sau în contextul culturii în care te formezi, notată riguros într-un jurnal special sau exprimată simplu prin „mulțumesc”, recunoștința este, cumva, o apreciere a faptului că binele se întîmplă, chiar dacă în moduri misterioase.
