Să ocupi cît mai puțin loc
„Indiferent de realizările mele, voi fi înainte de orice grasă”, scrie Roxane Gay în autobiografia Foame. Memoriile corpului (meu), carte apărută la Editura Black Button Books, în 2019 (cu o traducere de Aurelia Ulici). Societatea nu i-a permis niciodată să uite de realitatea propriului corp, înalt de 1,91 m și cîntărind cel mai mult, în ziua în care Roxane a învățat cu adevărat ce este rușinea, 261 de kilograme. Avea aproape 30 de ani și se afla, împreună cu tatăl ei, la un spital, pentru a se informa în privința operației de bypass gastric, menită să o transforme, după spusele medicilor, într-un om „aproape normal”.
Foame a apărut în 2017, cînd Roxane Gay avea 42 de ani, și a fost bine primită de public și de critică. Pînă la acea vîrstă, autoarea de origine haitiană, născută în Omaha, Nebraska, mai publicase eseuri, proză scurtă, roman, dar și articole în The New York Times, The Guardian, Time sau Los Angeles Times. Cartea de memorii vorbește despre traumă și despre mecanismele uluitoare la care apelăm pentru a putea merge înainte, în ciuda celor întîmplate. Nu este o poveste despre diete și slăbit, nu se întîmplă pe parcurs nici o pierdere magică în greutate, nici un fel de „remodelare corporală”. Este, așa cum Roxane Gay și-a dorit, o istorie reală despre felul în care aspectul unui om reprezintă, fără excepție, o oglindă a lumii lui interioare – de multe ori tulburată, fragilă, lipsită de ancore.
Indicele de masă corporală (IMC), adică greutatea, în kilograme, împărțită la pătratul înălțimii, în metri, separă oamenii în „normali” (dacă este între 18,5 și 24,9), „supraponderali” (dacă e mai mare ca 25) și „obezi” (dacă este peste 30). Cei la care această valoare depășește 40 suferă de „obezitate morbidă” – două cuvinte care sună ca o acuzație și o condamnare la moarte deopotrivă. În cazul lui Roxane, IMC-ul trece de 50. Cu multe decenii în urmă, a început să mănînce în exces ca să-și „înghită secretele”. A fost o victimă care a supraviețuit violenței sexuale învinovățindu-se, decizînd să-și transforme corpul într-un „port sigur, în locul unei nave mici, firave”, care o trădase. Un corp nou, „atît de mare încît să nu mai poată fi zdrobit niciodată”, de care îi era rușine, dar care era puternic și o putea proteja. În el se afla, în sfîrșit, în siguranță.
Familia ei a încercat din răsputeri, fără succes, să-i rezolve „problema corpului”. A trimis-o în tabere speciale, a înscris-o în nenumărate programe de slăbire asistate, a urmărit prin diverse metode să o disciplineze. Într-o societate în care suplețea echivalează cu respectul de sine, doar disciplina îi mai face pe obezi membri acceptabili. De cîte ori începea să se subțieze, Roxane nu mai știa ce să facă cu noul corp și se simțea prea vizibilă. Așa că revenea la vechile obiceiuri. Mîncarea îi oferea o stare de bine, o satisfacție imediată, era la îndemînă cînd nu știa cum să ceară încurajare de la cei dragi.
„Cele mai multe fete sînt învățate acest lucru: ar trebui să fim slabe și micuțe. Nu trebuie să ocupăm spațiu. Ar trebui să fim văzute, dar nu auzite, și dacă sîntem văzute trebuie să fim plăcute pentru bărbați și acceptabile pentru societate.”
22 de calorii poți să consumi pe zi pentru fiecare kilogram al tău, dacă vrei să te menții. 7.000 de calorii trebuie arse pentru un singur kilogram dat jos. Înainte să te cunoască pe tine, să te înțeleagă, oamenii îți văd corpul. Presupun lucruri, cred că știu explicația unui corp gras, îl disprețuiesc. Vin cu sfaturi menite să-l ajute pe respectivul să rezolve „problema”, uitînd să-l trateze ca pe o persoană sau să se gîndească cît de adînc pot tăia unele cuvinte în eșafodajul construit cu migală ani întregi. Oamenii obezi nu vor avea niciodată haine la modă, nu pot desface o pungă de chips-uri în public fără să fie judecați, nu vor încăpea în scaune cu mînere și toți se vor ruga să nu îi aibă vecini de loc cînd îi vor vedea într-un avion. Vor fi în fiecare clipă conștienți de spațiul pe care îl ocupă în această lume, mereu prea mare.
Pînă să apară Foame, Roxane s-a gîndit că „nimeni nu are chef să asculte poveștile unei fete grase care ocupă prea mult loc, dar care nu și-a găsit niciodată locul”. I-a plăcut să scrie pentru că proza ei nu ținea cont de cîte kilograme avea, așa cum n-o făcea nici aprecierea cititorilor. Totodată, nu a dorit să fie definită de cel mai rău lucru din viața ei. Ar fi vrut să fi vorbit la timp despre cele întîmplate cînd avea doar 12 ani, să aibă încredere că versiunea ei va fi crezută, să găsească alte refugii decît mîncarea. Corpul ei i-a arătat importanța acceptării, nu doar a toleranței, între oameni. Și-a dat seama că cicatricile și poverile nu se duc odată cu kilogramele pierdute, așa cum se crede. Și se întreabă, privind în jur, dacă, totuși, se simte oare cineva cu adevărat bine în propriul corp.
