Fețe ale mîndriei
„Sînt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ce fac, ce cred, cum se comportă în lume. Ca și cînd a fi orgolios este o calitate, una care să le aducă mulțumire, demnitate, încredere în ei înșiși. Dar, de fapt, aceasta este mîndria. Orgoliul e, mai degrabă, dacă ar fi să ne luăm după definiția clasică, o părere foarte bună despre valoarea proprie, dar exagerată, nejustificată. Ambiția neîntemeiată și dorința de a face impresie înseamnă, într-un cuvînt, vanitate, iar cînd atitudinea devine disprețuitoare, înfumurată, vorbim despre trufie.
Granițele între toți acești termeni seamănă mai mult cu niște sfori mișcătoare pe care ne străduim să ne ținem echilibrul. Am încercat, alături de colaboratorii Dosarului de față, să aflăm cînd este mîndria benefică pentru sine și pentru cei din jur și cînd se transformă într-un instrument de a-ți arăta superioritatea și devine dăunătoare. Cum ajunge omul să îmbrace hainele aroganței, cîtă greutate mai are mîndria națională și care ar putea fi opusul mîndriei toxice – modestia? smerenia? umilitatea? blîndețea?
Am aflat, între altele, că vanitatea, orgoliul și trufia nu fac decît să protejeze artificial, ca o armură, în fața unui sentiment extrem de puternic: rușinea patologică. Că senzațiile de inadecvare, incompetență și eșec țin tot de rușine, macină în interior și ies la suprafață sub forma devalorizării celor din jur, a bagatelizării muncii sau ajutorului altei persoane. Că, deși creștinismul consideră orgoliul un păcat, în antiteză cu care propovăduiește smerenia, ridicînd-o pe aceasta din urmă la rangul de virtute supremă, el poate alimenta, în acest mod, un alt fel de orgoliu: pe cel al smereniei înseși. Că, așa cum orgoliul este versiunea patologică a mîndriei, moralismul este forma denaturată a moralei și că între cele două, orgoliu și moralism, există o corelație. Că puterea ego-ului – vanitate, orgoliu, trufie – este un motiv narativ universal, care a stat la baza construcției multor povești și personaje cinematografice. Că nu ai de ce să fii mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, dar nici pentru că aparții unei categorii atît de largi (cum ar fi un neam întreg) încît ea conţine, inevitabil, și elemente contradictorii. Prin urmare, după cum bine remarcă Andrei Pleșu, „mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins”.
