Anda DOCEA

Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.

Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.

„Toată existența noastră de artiști interpreți este o căutare continuă.”

Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.

Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.

O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.

„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.

„Iubirea e o forță blîndă a naturii. Avem mereu de ales dacă îi dăm curs sau nu, ea nu ne ia pe sus, cu forța, dar, odată ce i-am cedat, nu îi mai putem rezista, o putem doar naviga.”

Modelul cu care a crescut generația mea era acela că bărbații conduc și decid, ei au părerile care contează.

Am încercat să înțeleg de unde provine această anxietate și am descoperit cîteva posibile cauze.

Arta ia locul cuvintelor rostite și ajută comunicarea cu sinele și cu cei din jur.

Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.

Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.

După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.

Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.

Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.

Reducerea la tăcere a emoțiilor se întîmplă, de cele mai multe ori, pentru că ne temem de ele.

Am putea să citim dincolo de imaginile în alb și roșu de pe rețelele sociale, cu coloană sonoră „de sezon”, și să ne întrebăm cum se simt acei oameni în realitate.

În zilele noastre, Wonderful Tonight este una dintre cele mai folosite melodii pentru „dansul mirilor”, peste tot în lume.

M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”.

„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.

Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.

Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.

Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.

Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.

Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.

Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.

„Cred că rămînem mereu măcar cu speranța reîntîlnirii.”

„Văd comportamente și mentalități preluate, nedigerate, pe principiul așa se face.”

Omul ar fi de dorit să facă mai mult decît o pasăre de nici 30 de grame și nu doar să supraviețuiască – să se ridice, cumva, deasupra problemelor depășite. Să fie rezilient, altfel spus.

La vîrsta de mijloc, am început să mă întreb dacă aș mai face aceleași alegeri sau cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi optat diferit.

Situația clădirilor istorice ridică semne de întrebare de multă vreme, fiind privite în general ca un element desuet, care consumă bani, care ține „noul” pe loc.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri.

Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.

Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.

Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.

Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.

Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.

„Aș alege o valoare supraordonatoare, și anume respectul.”

„Importanța valorilor rezidă în faptul că dau senzația de sens.”

După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

A jongla pe un pod de sfoară între ce cunoști și ce te așteaptă încă.

Poți iubi mai mulți oameni în același timp?

Războiul a adus cu el și acest uriaș val de solidaritate, prin care am refăcut conexiuni uitate și am legat starea noastră de bine de a celor din jur.

Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare.

În ziua în care mi-am golit dulapul de la vechiul meu loc de muncă m-am simțit de parcă aș fi făcut o vizită la morgă.

Tăcerea, în online, offline și în restul lumilor posibile, constituie și ea un răspuns.

„Criticul interior pleacă cu un avantaj și va fi mereu cu un pas înaintea noastră, oricît am alerga după el.”

Cei care ne-au învățat despre iubire în copilărie ne ghidează în continuare, inconștient, în alegerile noastre.