Anda DOCEA

Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.

Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.

Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se.

Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

Trăiesc într-un oraș mare, încap în el singurătăți multe.

Despre multe lucruri am crezut că, dacă reușesc să le obțin, mă vor face să mă simt ca într-o zi de Crăciun care nu se termină nicicînd.

Toxicitatea apare cînd ne sînt încălcate limitele.

„Putem mînca orice atîta vreme cît știm de ce o facem și ne oprim atunci cînd trebuie.”

Să acuzi toxicitatea înseamnă să te revolți împotriva tiraniei, să te bați pentru libertate.

Din păcate, mîncarea devine și recompensa cea mai la îndemînă, iar alimentele cele mai ieftine din magazine sînt, de multe ori, și cele mai nesănătoase.

Pînă la vîrsta de mijloc școala s-a încheiat, căsniciile s-au făcut și, uneori, desfăcut sau au rămas o poveste, copiii au apărut sau nu s-au mai întîmplat.

Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre.

Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.

Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.

Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.

„Toată existența noastră de artiști interpreți este o căutare continuă.”

Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.

Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.

O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.

„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.

„Iubirea e o forță blîndă a naturii. Avem mereu de ales dacă îi dăm curs sau nu, ea nu ne ia pe sus, cu forța, dar, odată ce i-am cedat, nu îi mai putem rezista, o putem doar naviga.”

Modelul cu care a crescut generația mea era acela că bărbații conduc și decid, ei au părerile care contează.

Am încercat să înțeleg de unde provine această anxietate și am descoperit cîteva posibile cauze.

Arta ia locul cuvintelor rostite și ajută comunicarea cu sinele și cu cei din jur.

Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.

Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.

După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.

Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.

Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.

Reducerea la tăcere a emoțiilor se întîmplă, de cele mai multe ori, pentru că ne temem de ele.

Am putea să citim dincolo de imaginile în alb și roșu de pe rețelele sociale, cu coloană sonoră „de sezon”, și să ne întrebăm cum se simt acei oameni în realitate.

În zilele noastre, Wonderful Tonight este una dintre cele mai folosite melodii pentru „dansul mirilor”, peste tot în lume.

M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”.

„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.

Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.

Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.

Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.

Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.

Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.

Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.

„Cred că rămînem mereu măcar cu speranța reîntîlnirii.”

„Văd comportamente și mentalități preluate, nedigerate, pe principiul așa se face.”

Omul ar fi de dorit să facă mai mult decît o pasăre de nici 30 de grame și nu doar să supraviețuiască – să se ridice, cumva, deasupra problemelor depășite. Să fie rezilient, altfel spus.

La vîrsta de mijloc, am început să mă întreb dacă aș mai face aceleași alegeri sau cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi optat diferit.

Situația clădirilor istorice ridică semne de întrebare de multă vreme, fiind privite în general ca un element desuet, care consumă bani, care ține „noul” pe loc.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri.

Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.

Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.

Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.