„Cîntatul la vioară e din altă lume, din alt secol” – interviu cu violonistul Alexandru TOMESCU
Cei care au avut ocazia să vă asculte interpretînd Mozart la Sala Radio, la începutul lunii februarie, au putut vedea, la pauză, o fetiță de cîțiva ani dăruindu-vă o cartolină. Ulterior, de pe rețelele sociale, am aflat că fetița a scris, cu litere mari, că învață vioara și că speră să aibă și ea, într-o zi, „vioara aceea specială”. Aș începe de aici dialogul nostru și v-aș întreba dacă schimbarea percepției publicului larg asupra muzicii clasice, atragerea tinerei generații v-au fost scopuri în sine?
N-aș putea spune că am asta ca scop, că-mi gîndesc concertele sau interpretările pentru a atrage tinerii sau copiii sau pentru a populariza muzica clasică. Este, mai degrabă, un efect secundar atunci cînd prezinți publicului ceva interesant, consistent, cu care poate relaționa. Prioritatea mea numărul unu este să fiu sincer cu mine însumi, să cînt pe scenă lucrurile în care chiar cred și atunci este o șansă și pentru ceilalți să se conecteze la asta. Muzica este despre conectare, una mult mai profundă decît cea pe care o obținem prin cuvinte, și de aceea cred că și copiii sînt atît de sensibili la ea – pentru că ei știu să înțeleagă lucrurile pe care adulții au uitat să le priceapă. Îmi place această seriozitate pe care o au copiii atunci cînd se simt pasionați, atrași de ceva și cred că acesta este motorul principal atunci cînd te apuci să cînți la vioară. Este un demers care îți va ocupa ani, zeci de ani din viață dacă vrei s-o faci la un nivel profesionist și, în ziua de azi, cînd sîntem obișnuiți să obținem chestii apăsînd un buton, cîntatul la vioară e din altă lume, din alt secol. Cred că copiii, cu această seriozitate a lor despre care spuneam, pot găsi aceste resurse, spirituale în primul rînd, să dedice timp unui astfel de proiect. Am mare încredere în copii, în tînăra generație, și în faptul că ei știu foarte precis ce au de făcut, totul e să-i convingă și pe adulții din jurul lor.
Cu Turneul Stradivarius și cu „vioara aceea specială” ajungeți în toată țara și sprijiniți inițiative caritabile – anul trecut, la cea de-a XV-a ediție, ați derulat o campanie prin care publicul putea susține tinerii artiști ucraineni. Care a fost motivația inițială a turneului și cum s-a dezvoltat el, de la an la an?
În 2007 am primit această „vioară specială”, cum i-a spus fetița, și atunci am dorit să punctez un aspect foarte important: lumea credea cumva că vioara va fi a mea, că eu devin milionar peste noapte. Nu, vioara este a statului român, adică este a noastră, a fiecăruia dintre noi. Mi-am făcut atunci o promisiune îndrăzneață, și anume că o voi duce în fața fiecăruia dintre proprietarii ei de drept, adică a fiecăruia dintre români. Nu știu dacă am ajuns chiar în fața tuturor celor 20 de milioane, dar este un proiect în desfășurare. Provocarea a fost de a converti acel capital de imagine, inițial oarecum tabloidizat, pe care îl avea vioara, dat fiind că au existat toate acele povești cu restituirea ei către stat, iar lumea era foarte curioasă – nu să audă vioara, ci să o vadă și o să atingă, așa-numitul fenomen „mielul Vasilică”. Oameni serioși, în toată firea, mă întrebau așa, cu teamă, dacă le dau voie „să pună degetul”. Nu, nu se poate.
Prioritatea a fost să metamorfozăm această popularitate a viorii, Stradivarius fiind un sinonim pentru perfecțiune, într-un capital cultural și social. Și așa am pornit cu vioara la drum, în turnee, în țară, la început cu niște programe mai „cuminți”, ca să zic așa, adică recitaluri, sonate, piese de virtuozitate și, din 2011, am schimbat radical direcția și i-am propus publicului programe care nu mai erau atît de confortabile, iar lucrurile au funcționat foarte bine. Primul pas a fost integrala „Capriciilor” de Paganini, apoi sonatele de Ysaÿe, apoi sonatele de Bach, deci am acoperit mai întîi marile opusuri ale repertoriului de vioară solo, care au fost prezentate în niște spectacole mai puțin obișnuite, cu proiecții video, cu teatru non-verbal, la un moment dat cu un „sand artist”, Ana Munteanu, și, de fiecare dată, întreg spectacolul a fost regîndit, reinventat, fiecare turneu a însemnat un nou concept. Trecînd peste acest hop al pandemiei – turneul nu s-a oprit nici atunci, dar am cîntat cu public distanțat, în altă perioadă față de cea în care mergeam de obicei, din luna mai am virat către vară –, s-a creat o așteptare culturală, publicul știe că atunci cînd vine la un concert din cadrul Turneului Stradivarius va avea un spectacol deosebit, diferit, va trăi ceva unic, sper.
Iar anul trecut, turneul s-a încheiat la peste 2.000 de metri altitudine, la Cabana Caraiman.
Anul trecut l-am avut ca partener de scenă pe chitaristul Dragoș Ilie, plecat în SUA, am cîntat un întreg caiet de sonate compuse de Niccolò Paganini, un fel de miniopere transpuse pentru vioară și chitară. Am avut un succes incredibil și, într-adevăr, am trăit această fantezie pe care o aveam de mult timp, să pot cînta un concert în acel amfiteatru natural din fața cabanei. A fost un pariu foarte riscant pentru că nu aveam nici un plan B, adică ce am fi făcut dacă ploua, dacă bătea vîntul sau dacă erau, pur și simplu, condiții improprii. Am avut exact fereastra necesară ca să putem ține concertul în bune condiții, o experiență unică și un prim test pentru a vedea cum pot funcționa proiectele culturale la mare altitudine. Unii spuneau că acolo se poate cînta doar rock, dar e la locul ei și muzica clasică, pot fi și poezia, filmul, toate aceste arte sînt la ele acasă oriunde cineva e dornic să le primească. Și, fără îndoială, la munte unde, de multe ori, ești tu cu tine însuți, mult mai liniștit spiritual, poți să te conectezi altfel cu aceste lucruri.
Povestea de dragoste cu muntele cum a început? Și, mai ales, cum v-a dus la Cabana Caraiman, care e acum a dumneavoastră?
Întotdeauna mi-a plăcut natura, întotdeauna mi-a plăcut liniștea, cred că primele dăți am fost în Bucegi cînd eram copil de grădiniță, cu tatăl meu, care m-a dus la Sfinx, la Babele. Apoi am mers mult în facultate, aveam un grup de prieteni și se întîmpla uneori să plec la cursuri și să ajung pe platoul Bucegi, făceam un viraj, pentru că îmi plăceau sălbăticia și simplitatea locului, în care nu vedeai atît de multe intervenții ale oamenilor. În clipa în care simplifici atît de mult peisajul, cîteodată se simplifică și gîndirea, felul de vedea lucrurile. La Caraiman am fost des și în perioada de studenție, eram prieten cu cabanierul, de mai multe ori am urcat cu vioara în rucsac, pe Jepi, i-am cîntat de ziua lui – voia să asculte concertul de Ceaikovski, așa că i l-am cîntat. E greu de descris care e farmecul Caraimanului, trebuie să-l experimentezi la fața locului, e un loc magic, după părerea mea. Văzusem evident cum cabana se deteriorează, cum au răsărit acele schele metalice în jurul ei care prevesteau o construcție mai mare, mai urîtă, și urmăream cu o strîngere de inimă ce se întîmpla acolo, iar atunci cînd a fost scoasă la vînzare n-am stat să mă gîndesc rațional – eu neavînd nici o experiență de cabanier, de la scena de concert la scena de cabană e o distanță foarte mare. Am simțit însă că este un loc care trebuie salvat, căruia trebuie să-i fie redată strălucirea, și îmi doresc să fac acolo ceva care să inspire și să arăt că și la munte poți păstra aspectul istoric al unei cabane, redînd-o publicului. În ultimii douăzeci de ani a fost scoasă din circuit și trebuie redeschisă pentru turiști, pentru asta a fost construită acolo, și aș vrea să fie un proiect model și din punctul de vedere al materialelor, al arhitecturii, al respectului pentru mediu, al tratării gunoaielor, adică sînt multe aspecte lumești care pot fi făcute ca afară. Cei pasionați de munte mai merg prin străinătate, în Austria, Elveția, Franța, Slovenia și văd cum ar putea fi lucrurile făcute cu adevărat. Nu trebuie să inventăm nimic, avem acolo modele perfect funcționale care ar putea fi importate și la noi.
Cum arată o dimineață ideală la Cabana Caraiman?
Îmi place să mă trezesc devreme la cabană, de fapt mă trezește lumina răsăritului, care e un spectacol de fiecare dată. Cele mai frumoase sînt cele în care sînt și ceva nori, fie marea de nori din vale, fie niște nori care să fie luminați de soare pe dedesubt, este un spectacol cotidian momentul acesta al apariției luminii, după care cobor în sala de mese, îmi plac momentele acelea de liniște în care nu a coborît nimeni și pot să ascult un cvartet de Schubert sau un concert de pian de Brahms și apoi simt că începe ziua bine. Îmi place cînd pot combina și mersul pe munte cu cabana – traiul la cabană presupune și o mulțime de responsabilități pe care mi se asum cu mare bucurie, asta înseamnă că rar îmi mai permit să merg în cîte o tură, dar se mai întîmplă și atunci e foarte frumos. Timpul curge altfel acolo, nu prea poți să îl măsori în unitățile de aici din oraș.
Pentru că vorbeați de responsabilitate față de mediu, știu că sprijiniți cauze în care credeți, fie că este vorba de protejarea pădurilor sau a clădirilor de patrimoniu, fie de strîngeri de fonduri pentru copii cu deficiențe – ați crezut mereu că muzica ar trebui să aibă și o astfel de putere? Care este puterea muzicii în cauzele sociale?
Mi-aș dori să aibă și o putere fizică, să mute munții din loc, dar eu cred că muzica lucrează în acest domeniu spiritual în care îi sensibilizează pe oameni, le deschide sufletul către nevoile aproapelui lor sau către lucruri mai mari decît nevoile acestea imediate ale individului. Una dintre nefericirile rămase de pe urma comunismului este această preocupare obsesivă pentru individ în detrimentul tuturor celorlalți – mie să-mi fie bine, iar ceilalți, mediul, natura, toate să se ducă pe pustii. În clipa în care depășim acest cerc atît de închistat, lucrurile pot începe să se schimbe și cred că muzica poate ajuta mai mult sau mai puțin direct la această schimbare de mentalitate. Muzica, dacă îi dai timpul, spațiul necesar să opereze schimbări în sufletul tău, te poate face un om mai conștient de ce se întîmplă la scară mare, nu doar la scara asta a individului. Succesul acțiunilor caritabile din Turneul Stradivarius este un indicator destul de bun pentru asta.
Predați muzică la universitate. Cum este lucrul cu generațiile noi, ce le motivează?
În perioada asta de pandemie, în care au fost suspendate concertele, am avut foarte mult timp liber, un lux nesperat. Invitația de a mă alătura Universității din București, precum și celei de Vest din Timișoara existau de mai multă vreme. Am simțit că atunci a venit momentul să experimentez așa ceva. Nu știu cît de bun sînt eu ca profesor, în mod clar sînt niște seturi distincte de calități, cele pedagogice și cele de solist. Încerc, mai degrabă, să mă consider un partener de discuție pentru studenții mei, să le prezint din experiența mea personală, de scenă, de pregătire a concertelor, de construire a acestei stabilități mentale de care ai nevoie pe scenă. Provocarea, după părerea mea, este aceea de a-i convinge să iasă din zona de confort, pentru că mulți dintre ei își doresc să facă alegeri care să nu-i expună la riscul de a cînta în public, de a participa la un concurs și a nu trece de etapele eliminatorii, la riscul de a cînta piese un pic mai dificile decît nivelul lor actual. În primul an de pandemie am predat la Timișoara, în principal online, apoi în anul universitar care a trecut am predat și la București și la Timișoara, aveam, cu totul, 16 studenți, o adevărată performanță de distribuire a timpului pentru că între timp s-au reluat și concertele. De aceea, începînd cu anul universitar curent, am rămas doar la Timișoara, la Universitatea de Vest, și sper să pot continua pentru că e al treilea an, sînt studenți pe care deja i-am văzut evoluînd în bine. Sigur că meritul principal este al lor, ei sînt cei care muncesc, eu le dau niște idei și de ei depinde în ce măsură le fructifică sau nu.
Ați sfătui un copil să studieze un instrument, chiar dacă poate nu va ajunge niciodată să facă performanță, să cînte pe marile scene ale lumii?
Copilul ar trebui să asculte în primul rînd de chemarea inimii lui, dacă simte că îi place, că se regăsește în această nebunie care este muzica, atunci să își asume și să se scufunde cu totul în lumea asta. Muzica poate fi practicată la o mulțime de niveluri, nu este totul despre a face performanță, ca în tenis, sau altfel nu ai făcut nimic. Poți face solistică, poți face muzică de cameră, poți cînta într-un ansamblu orchestral, poți preda, poți ține conferințe, sînt foarte multe direcții în care te poți conecta cu tot ce ține de fenomenul acesta muzical. În plus, muzica este deprinderea unuia dintre cele cîteva limbaje universale inventate de oameni, pentru că, dacă vin extratereștrii peste noi, nu o să-i abordăm nici în engleză, nici în chineză, nici în sinhaleză, poate vom încerca să îi convigem că sîntem niște ființe raționale punîndu-le, printre altele, o piesă de Mozart.
Sînt violoniști care au încercat și dirijatul. Vă tentează bagheta?
Poate cel mai celebru caz este cel al lui Maxim Vengerov, care a ales dirijatul atunci cînd a avut probleme cu spatele. Cîntatul la vioară poate dăuna grav sănătății, dacă nu ai grijă de corpul tău, dacă nu îl întreții cît de cît, chiar de la vîrste mici. Am studenți care se luptă deja cu crampele pentru că nu știu cum să-și relaxeze corpul, nu știu să exerseze cum trebuie pentru a păstra totul funcțional. Vengerov, la un moment dat, a „îmbrățișat” cariera dirijorală, cînd a luat o pauză de la vioară, dar a revenit la ea pentru că îi aducea mai multe satisfacții. Sînt lucruri distincte, sînt seturi de calități foarte aparte, în special pentru dirijori. Nu trebuie să fii doar un bun muzician, trebuie să fii un foarte bun lider, să ai charismă, să reușești să-i convingi pe oamenii în fața cărora ești că viziunea ta muzicală este cea care-i poate motiva și pe ei să dea tot ce au mai bun, să fii un om care știe să utilizeze inteligența emoțională.
A fost o epocă de dirijori care erau niște mici dictatori, erau și temuți, erau venerați, Karajan, Furtwängler, Celibidache, niște oameni care făceau ce voiau ei, dacă voiau să repete două săptămîni pentru un concert, repetau două săptămîni. Era un lux pe care nimeni nu și-l mai permite în ziua de azi. Acum altfel trebuie construită conexiunea aceasta cu muzicienii, care-i ajută pe dirijori să transpună în realitate ideile lor muzicale, și anume prin motivarea lor. Altfel, dacă nu-i motivezi, oamenii nu te ajută, indiferent cine ar fi ei. Avem dirijori extrem de talentați care știu să facă acest lucru. Privită din exterior, poate părea o carieră tentantă – „ce face dirijorul, dă din bețișor acolo în față?”... Este mult mai complex pentru că, practic, din bagheta dirijorului nu iese nici un sunet. Sunetele vin din puterea lui de convingere și de unificare a tuturor sensibilităților celor din orchestră. În orchestră sînt o sută de oameni, fiecare simte în felul lui muzica și fiecare trebuie să se ralieze acestei curgeri unitare imaginate de dirijor, să vină cu toții împreună și să-și dea seama cît de importantă este contribuția fiecăruia la această imagine generală. Unora le iese, altora nu.
În școala românească de vioară există, cel puțin de la Enescu încoace, un atașament pentru sunetul de vioară lăutărească. Fiind un violonist al timpului nostru, vă mai spune ceva lăutăria?
Am, în lista mea de Spotify, piese interpretate de lăutari celebri, de prin anii ’50-’60, Sándor Lakatos, de exemplu, cu orchestra lui. Am urmărit, la Teatrul Național, un concert al urmașilor lui. Sînt alte calități de instrumentist, de multe ori lăutarii nici nu știu să citească notele, așa că sînt priviți uneori cu condescendență de unii muzicieni, ca niște „analfabeți”, dar eu aș vedea în asta, mai degrabă, un alt fel de a te conecta cu muzica. Muzica nu trebuie exclusiv citită de pe note, poți să o deprinzi și altfel, poți să o ai în sînge, să o simți, partitura este doar una dintre formele de materializare ale muzicii. Lae Chioru, cel care a fost primul profesor al lui George Enescu, un lăutar de prin nordul Moldovei, evident că nu știa notele, dar avea în sînge muzica și a știut să îi transmită copilului George Enescu această fascinație a muzicii. Mulți își imaginează că, dacă poți să cînți concertul de Beethoven sau de Brahms la vioară, poți să cînți și Ciocîrlia la fel de bine. Nu întotdeauna, sînt tehnici diferite de cîntat, sigur că în ziua de azi e foarte la modă să te aventurezi și în alte genuri, cum ar fi jazz-ul sau muzica lăutărească – pentru plăcerea personală e una, pentru partea profesionistă de concerte e altceva.
Vioara este parte din viața dumneavoastră de 40 de ani. Cînd se termina studiul și cînd începe bucuria muzicii?
Studiul nu se termină niciodată, asta e vestea pe care le-o dau studenților care mă întreabă, cîteodată, cu speranță: „Dar va trebui să facem game și în anul trei de facultate?” Da, și peste 30 de ani tot va trebui să faceți game pentru ăsta este specificul viorii, spre deosebire de pian, de alte instrumente unde ai intonația foarte precis reglată, la vioară ai o infinitate de posibilități de a da greș. De aceea, noi trebuie în permanență să reglăm intonația, să facem game în fiecare zi. Studiul în sens de perfecționare nu se termină niciodată, pentru că niciodată nu poți spune „am cîntat Brahms perfect, nu se poate mai bine” – nu, întotdeauna se poate mai bine sau se poate cînta altfel. De aceea, toată existența noastră de artiști interpreți este o căutare continuă, asta este și interesant, mereu reinventezi, mereu piesa pe care o cînți este alta. Altfel, ar fi o muncă plicticoasă. De fiecare dată cînd deschid o partitură pe care poate că o cînt de 30 de ani încerc să o fac ca și cum atunci o văd prima dată, să mă conectez la sensibilitatea muzicii ca și cum atunci chiar e prima dată.
Ca artist, cum vedeți „ostracizarea” artiștilor ruși, eliminarea lor de pe scena evenimentelor culturale?
Sînt artiști care și-au asumat în mod deschis susținerea lui Putin sau artiști care chiar fac parte din cercul lui și, oricît de geniali ar fi, nu prea mai au ce căuta pe scenă pentru că au ales să pactizeze cu diavolul. Cred că lucrurile se vor clarifica, odată cu deznodarea acestui conflict absurd, odată cu construirea unei noi normalități. În opinia mea, este foarte trist cînd vezi artiști îmbrățișînd politica. Politica și cultura sînt niște domenii distincte. Sigur, poate există tentația, poate există chiar speranța legitimă că poți schimba ceva ca politician, dar nu aș da niciodată lumea muzicii pe lumea politicii.
„Obsesiile minții desenează muzica sufletului”, scrie pe pagina dumneavoastră de Facebook. Ce se aude în suflet în perioada aceasta?
Tot felul de muzici, lista mea e un amestec destul de eclectic – muzică clasică, jazz, rock, muzică lăutărească, la un moment dat am redescoperit o muzică ce îmi trezea amintiri din copilărie și anume o piesă a lui Dumitru Fărcaș de la Tezaur folcloric. Muzică de vioară ascult mai rar, pentru că s-a adunat multă în acești 40 de ani, dar îmi place muzica clasică cîntată la pian, bucățile orchestrale, cîteodată harpa.
Treceți ușor în postura de spectator?
Spectator în sala de concert mi-e greu să fiu pentru că sînt obișnuit să fiu de partea cealaltă, unde lucrurile sînt mult mai intense, eu controlez acolo ce se întîmplă, fluxul muzical, dar atunci cînd este un concert grozav, și am fost în viața mea la patru-cinci concerte grozave, atunci da, se poate petrece acel miracol al muzicii și chiar și tu ca muzician să fii captivat. Pentru mine, ca profesionist, este cu atît mai greu să fiu „luat”, dar și cînd se întîmplă e spectaculos.
interviu realizat de Anda DOCEA
