Încurcături
Cu mulți ani în urmă, cînd moderam în TVR o emisiune despre ONG-uri, am fost invitată la niște premii acordate inițiativelor caritabile și oamenilor care contribuie, prin investiția și energia lor, la schimbarea în bine a vieților celor din jur. Un moment bun pentru a-i cunoaște și a-i invita să colaborăm. Evenimentul urma să aibă loc la unul dintre ultimele etaje ale unui hotel mare din București, într-o sală de festivități. Am confirmat participarea și am ajuns mai repede pentru a schimba o vorbă înainte de decernarea premiilor. Se stătea în picioare la niște mese rotunde, iar lumina era destul de difuză. Invitații deja veniseră, mi-am luat un pahar și m-am oprit la o masă cu doi tineri înalți, zîmbitori, cu cămăși perfecte, vorbind o limbă pe care am ghicit-o a fi suedeză și care semănau amîndoi cu Alexander Skarsgård (înainte să fie atît de cunoscut). Am dialogat un pic în engleză și, cînd unul dintre ei a plecat să mai ia ceva de băut, mi-am dat seama că încăperea care se umpluse nu avea nicăieri nici o scenă. Muzica nu părea să se oprească și nimic nu anunța începerea prezentării unor premii, deși ora era cea stabilită. Cu siguranță, greșisem sala. Am ieșit val-vîrtej și, în fața lifturilor, am dat nas în nas cu organizatoarea care mă invitase și care se pregătea să închidă ușile de la locul unde ar fi trebuit și eu să fiu. S-a bucurat că mă vede și mi-a spus că mai există scaune doar în față, în primul rînd, unde nu venise ambasadorul Ungariei. Se și filma, deci a trebuit să stau dreaptă toată seara, fără uitat în telefon, poze, vorbit cu vecinii și alte distrageri. Dar a meritat, evenimentul în sine a fost reușit și animat.
Să tot fie un deceniu de cînd o prietenă bună m-a invitat la o petrecere cu promisiunea că îmi va prezenta pe cineva. Pe vremea aceea, eram într-o mică pauză de la o relație extrem de solicitantă și decisesem să urmez sfatul terapeuților care zic că iubirea potrivită este „ușoară” și că merită să le dau o șansă și domnilor pe care inițial îi consider plictisitori, nu totul e menit să ardă la intensitate maximă. Văzusem o singură fotografie pe Facebook cu pretendentul (nu aveam atunci mii de prieteni care să-și desfășoare viețile întregi în fața ochilor mei, cu vrute și nevrute), nu părea să semene cu Alexander Skarsgård, dar nici nu puteam judeca lucrurile în avans, după o poză. Am ajuns prima la petrecerea cu pricina, cît să îl prind venind, era cam slăbuț și mai scund decît mine (eu la vremea respectivă avînd destule kilograme în plus), dar îmi repetam în cap detaliat ce recomandaseră terapeuții. M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”. La ceva vreme după, dintr-o remarcă pe care a făcut-o, mi-am dat seama rapid: nu era el. Respectivul era un domn care venise acolo cu soția, iar cel pe care-l așteptam eu nu a mai sosit. Am luat-o ca pe un semn că îmi este menit să mă întorc la relația extenuantă, care, în scurt timp, a ars la intensitate maximă și kilogramele mele în plus.
Că tot am pomenit de terapeuți, o vreme am vizitat o doamnă extrem de pricepută, cu care abia începusem să mă destind, cred că eram la a treia ședință. Așteptam în hol cînd, de la ușa din capătul culoarului, a apărut o altă terapeută care m-a invitat înăuntru, grăbită. Mai fusesem la psiholog înainte, dar chiar să se schimbe omul nu mai pățisem. Departe de a mi se fi părut ceva ciudat, la vîrsta parțial necoaptă de atunci, m-am gîndit că poate sînt un caz atît de complex și de nemaiîntîlnit că trebuie să discute cu mine toți, prin rotație, așa că am luat-o de la capăt cu povestea încurcăturii amoroase a momentului. După un sfert de oră, o văd pe respectiva că se albește la față. „Vai! Nu sînteți la mine! Așteptam o clientă care vine azi pentru prima dată și am crezut că dumneavoastră sînteți!” Cred că făcusem eu o referire la ședințele precedente și așa și-a dat seama, cert este că ne-am întîlnit toate patru în hol: noi două, terapeuta mea și domnișoara care venise, iar altceva decît să rîdem nu am avut ce să facem. Am asigurat-o pe adevărata mea psiholoagă că, chiar dacă am pierdut 20 de minute, pentru mine nu este o problemă să vorbesc de două ori mai repede și ne vom încadra perfect într-un ceas.
În concluzie, zic să tratați cu un pic de precauție schimbarea peste noapte a terapeutului, nu sîntem într-un episod dintr-un serial în care este înlocuit brusc un personaj. Cei care mai organizează aniversări ar trebui să inaugureze purtarea ecusoanelor cu nume și stare civilă (și, dacă se poate, și cu cine e căsătorit respectivul) – ar ajuta persoanele singure să țină cîrma mai bine în aceste ape suficient de mofturoase. Ce nu-mi iese însă din cap este ideea că a descinde îmbrăcat frumos la petreceri dichisite unde nu ai fost invitat, în marile hoteluri din București, mai ales odată ajuns la vîrsta de mijloc, cînd pari a avea mai multă credibilitate, mimînd o ușoară preocupare, de parcă ar urma să decernezi sau să primești un premiu, poate fi un mod flamboaiant de viață. Le sugerez amatorilor, pentru bucuria privirii, consultarea în avans a listei evenimentelor organizate de Ambasada Suediei.
