Vlad STROESCU

Nu există „ei”, „smintiți” și „nebuni”. Existăm doar „noi”. Poate într-o zi o să înțelegem situația aceasta simplă și o să fim mai puțin singuri.

Să acuzi toxicitatea înseamnă să te revolți împotriva tiraniei, să te bați pentru libertate.

„Iubirea e o forță blîndă a naturii. Avem mereu de ales dacă îi dăm curs sau nu, ea nu ne ia pe sus, cu forța, dar, odată ce i-am cedat, nu îi mai putem rezista, o putem doar naviga.”

Și dacă trecutul capătă energia prezentului, asta duce aproape întotdeauna la abolirea cel puțin „temporară” (un alt paradox al meta-timpului) a viitorului.

„Cred că rămînem mereu măcar cu speranța reîntîlnirii.”

Conspiraționismul nu e altceva decît întoarcerea la gîndirea magică paranoidă, în care forțe dincolo de controlul nostru ne controlează și ne manipulează.

Oamenii sînt așadar singurul obstacol în calea propriei lor înțelepciuni și bunătăți.

„Criticul interior pleacă cu un avantaj și va fi mereu cu un pas înaintea noastră, oricît am alerga după el.”

Dacă nu ar exista agora artei, bănuiesc că ne-am îmbolnăvi foarte repede de o singurătate radicală și ar fi război pe fiecare străduță, de îndată ce am ieși din case.

În fiecare iertare e o mică transcendență.

Familia e un tampon pentru un enorm rezervor de agresivitate care altfel ar răbufni pe stradă.

Cînd miza e acceptarea socială, mulți preferă să tacă.

Dacă vă aflați în suferință și nu știți încotro să o luați, către psiholog sau către psihiatru, răspunsul meu este: oriunde.

Acum așteptăm vremurile mai bune, cu aceeași angoasă cu care le așteptam pe cele rele.

Am asistat zilele trecute la o conferință despre Alzheimer. Acolo, niște psihologi britanici îi învățau pe vîrstnici arta graffiti-ului. Ideea de bază era că graffiti e prin excelență mijlocul de comunicare al marginalilor, al celor pe care societatea nu îi mai vrea, adică exact precum o să fim și noi în nu foarte mulți ani, dacă nu intrăm în Academia Română.

Mai toți oamenii obișnuiți sînt capabili să facă rău unui seamăn doar pentru că li se ordonă să o facă. Poate că nu e un mic Eichmann potenţial în fiecare dintre noi, dar putem spune că sîntem toți în stare să facem rău, din pur conformism, pasivitate sau diluare a responsabilității.

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut şi codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul de tulburări ale formei gîndirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă şi e însoţită de o afectare a coerenţei, a firului logic al gîndirii.

Există mister în jurul lucrurilor care se întîmplă în cabinetul unui psihiatru. Unii consideră că el poate fi din cînd în cînd bun, dar majoritatea e de acord că de cele mai multe ori este rău. Este rău pentru că, văzut din afară, cabinetul e un soi de purgatoriu, nu doar al nefericirii, ci şi al ruşinii.