Teamă de neînțelegere

Am auzit că unii dintre dumneavoastă, mai norocoși, se relaxează seara înainte de culcare, sînt legănați de gînduri plăcute și amintiri diafane, dar pentru noi, ceilalți, venirea somnului e ca mersul la război, și cînd ne întindem în pat de fapt ne cuibărim între creneluri și așteptăm asaltul vesperal al angoaselor mici și mari. Ziua ne lasă în pace, dar încă din amurg le auzim fîlfîindu-și neregulat aripile, iar acum sînt chiar pe ziduri și zîmbim cînd începe încleștarea, ce altceva poți să faci ca să rămîi sănătos la cap? Vin de peste tot, dar mai ales din viitor. „O să mori“, îmi strigă una în față, iar alta, și mai rea, îmi aruncă zeflemitor: „Vin, și nu poți să faci nimic în privința asta, degeaba alergi douăzeci de kilometri pe zi, degeaba te dai cu cremă de protecție solară, degeaba bei untură de pește, eu vin oricum și te voi îmbrățișa și încheieturile or să ți se anchilozeze, și sfincterele or să se slăbească și mintea o să se încețoșeze și or să se sperie copiii de tine și nu va mai fi nimeni în viață care să țină minte de pe vremea cînd erai și tu copil și miroseai proaspăt și aveai toate drumurile deschise.“ Plec capul înaintea ei și îmi zboară pe deasupra, am evitat-o și de data asta, și oricum am altele mult mai rele cu care să mă bat, cum ar fi „Ce-or să facă copiii tăi în lumea de mîine, începînd cu mîinele specific, la școala unde ei pot intra și ție îți e închisă, și terminînd cu mîinele generic, al lumii care își amintește că s-a născut din cruzime și gheare și colți și pare că tînjește să moară în flăcări, coaptă în propria ei zeamă?“, sau „Ce-or face oamenii ăștia pe care i-am văzut pe ziua de azi și toate săptămînile din ultimii zece ani, sînt și ei pe metereze acum, dar unde, că nu-i văd nicăieri, blestemată fie-mi miopia?“

Dacă am noroc, voi cîștiga bătălia și de data asta și somnul va veni, dar ultima pasăre de pradă, înainte să se stingă lumina, îmi strigă ascuțit că se va întoarce mîine seară.

Din bestiarul coșmarurilor, bătrînețea, atunci cînd ești încă tînăr sau „te legeni între două vîrste“, e geamănă, pentru mine, cu coșmarul de a fi cu totul neînțeles. Nu îi înțelegem pe bătrîni, parcă vin de pe altă planetă. Pe unii nici nu vreau să îi înțeleg, de exemplu bătrînele hiene care conduc țări și armate. Deja, remarcați, să fii român presupune să fii străin, că ești în țara ta sau în alta, mai ales în a ta, dar să fii un român bătrîn, Doamne! Nu pot să îmi imaginez. Să fii lăsat să rătăcești singur pe o cîmpie, pînă te omoară frigul, de exemplu. Dar chiar și dacă nu ești român, tot nu vrea nimeni să te înțeleagă.

Am asistat zilele trecute la o conferință despre Alzheimer. Acolo, niște psihologi britanici îi învățau pe vîrstnici arta graffiti-ului. Ideea de bază era că graffiti e prin excelență mijlocul de comunicare al marginalilor, al celor pe care societatea nu îi mai vrea, adică exact precum o să fim și noi în nu foarte mulți ani, dacă nu intrăm în Academia Română. Doar că există mai multe feluri de marginali, e un fel aparte de discriminare să îi pui pe toți în aceeași oală, iar marginalii nonagenari cu care tinerii și entuziaștii psihologi se purtau ca și cînd ar fi fost copii de grădiniță nu înțelegeau de ce erau forțați să dea cu spray pe pereți, chiar dacă la final ziceau că totuși le-ar fi plăcut, la urma urmelor le-a mai trecut timpul și i-a băgat cineva în seamă, și e o măsură ilustrativă a disperării și singurătății cînd te mulțumești doar cu atît și cînd se investesc bani în lucuri atît de stranii. Și nici psihologii nu înțelegeau că bieții oameni ziceau doar din politețe că le-a plăcut, erau mîndri de atmosfera infantilă din micul lor laborator însorit din neînțelegerea generală.

Cea mai mare sperietură e cea a rațiunii, și rațiunea îmi e speriată de neînțelegere. Instinctele, treaba lor, ele se sperie din nimica toată, din faptul că toate au un sfîrșit, că totul se degradează, de ideea că nu mă voi mai vedea bine în oglindă și ce voi vedea va fi de nerecunoscut, de nedreptatea nesfîrșită din Univers, de încălcarea sistematică și generală a celui mai elementar drept al oamenilor, cel la nemurire. Dar astea sînt mizilicuri, diversiuni.

Am întîlnit, în meseria mea în care trebuie să ascult atît de multe, oameni care se apropiau de continentul îndepărtat al celor o sută de ani. Unii dintre ei s-au temut de moarte toată tinerețea și vîrsta mijlocie. Nu doar că făceau, cum facem noi, totală abstracție de ea, dar o evitau activ, nu mergeau la înmormîntări, nu suportau tragediile la teatru, noaptea aprindeau toate becurile din casă doar ca să sfideze întunericul omniprezent. Dar mai tîrziu, privind înapoi, nu înțelegeau de ce s-au necăjit atît, din nimica. Se pare că teama de moarte e o boală care se vindecă cu timpul, și binecuvîntate sînt vremurile noastre, dacă viețile ne sînt atît de prețioase încît să ne mai și temem pentru ele din cînd în cînd.

Și mai e un gînd care îmi dă speranță. Dintr-un punct de vedere neurofiziologic, oamenii sînt niște animale foarte puerile. Chiar și la vîrste foarte înaintate, păstrăm o picătură de tinerețe, adică de neuroplasticitate. Chiar și la o sută de ani putem să ne jucăm. Chiar și atunci putem să învățăm lucruri noi. E drept că unii dintre noi își vor pierde cuvintele și amintirile și toată cunoașterea pozitivă. Dacă o să mi se întîmple una ca asta (și de ce nu?), sper să am pe cineva lîngă mine care să vorbească cu mine fără cuvinte. La care sufletul meu să răspundă nemijlocit, chiar dacă nu mai țin minte cine e, cum îl cheamă și de unde vine omul iubit dinaintea mea. Așa, ca de la esență la esență tare.

Medicul din mine v-o spune: nu sîntem cine credem că sîntem. Eu nu sînt psihiatru, pentru că existam dinainte să fiu și poate voi fi și după ce nu voi mai fi unul. Nu sînteți amintirile voastre, nici caracterele voastre, nici tot ce ați făcut și ați luat și ați dăruit mai departe, deși toate astea vorbesc despre voi și după ce nu mai sînteți deloc. Noi, voi, sîntem iubirea pe care o primim sau nu. Nu mi-e teamă de bătrînețe, sînt bătrîn de cînd eram mic. Mi-e teamă că nu te-am iubit îndeajuns ca să te înțeleg, cititorule.

Vlad Stroescu este psihiatru.