Evoluție, involuție, organodinamism
În ceea ce privește sistemul nervos, poate ar fi bine să amintim mai des că purtăm în noi, tot timpul, istoria tăcută, adormită, a milioane de generații de viață dinaintea noastră. Complexitatea și paradoxurile creierului tocmai de-aici vin, din arhitectura lui diacronică, istorică. Creierul – și implicit sinele, deși am putea argumenta că creierul e mult mai mult decît noi înșine – nu e doar destinația unui lung drum evoluționar, ci harta lui vie, dinamică; creierul este drumul. În acest caz, harta se identifică cu teritoriul.
A durat mult pînă să înțelegem realitatea asta. A durat mult pînă să înțelegem importanța sistemului nervos. De-abia la sfîrșitul secolului al XV-lea, Leonardo da Vinci capturează niște nevinovate broaște rîioase și face pe ele vivisecții, constatînd că supraviețuiesc cîteva clipe indiferent ce organ scoți din ele, cu excepția măduvei spinării: dacă o împungi cu un ac, broasca e de îndată imobilă. Leonardo notează că acolo trebuie să fie sursa vieții și mișcării, apoi, copleșit de vinovăție pentru bietele broaște, devine vegetarian convins și cumpără păsări din piață doar ca să le dea drumul. De disecat, disecă de-acum doar cadavre, crede că descoperă traseul simțului comun, fluviul în care toate celelalte simțuri se varsă, și sediile anatomice al rațiunii și al memoriei, celelalte două compartimente ale sufletului. Dacă Leonardo încă vede sufletul ca pe un produs umoral, curgător, crezînd că el se adună în ceea ce știm azi că sînt doar cisternele cu lichid cefalorahidian, măcar el recunoaște că în creier se petrece totul, acolo e viața noastră și a majorității ființelor mișcătoare.
Au trecut însă alte patru sute de ani ca să începem să bănuim originile complicate ale minții noastre, cauzele sale ultime. Bănuiala a venit din Anglia victoriană, odată cu teoriile lui Darwin, „universalizate” de Herbert Spencer, care preia noțiunile de evoluție și selecție naturală și le aplică psihologiei (știință aflată în pruncie pe atunci), sociologiei, moralei, politicii și oricărui alt domeniu a putut. În prima lui carte importantă, Principiile psihologiei (1855), el speculează că mintea este rezultatul unei îndelungate șlefuiri, prin interacțiunea cu mediul înconjurător. Astăzi, ideea aceasta ni se pare simplă și ușor de intuit, dar pe atunci era revoluționară și revoltătoare. Dar dacă Spencer a fost un „expansionist” al evoluției, privirea sa înăuntrul minții rămîne una superficială și speculativă. Însă cartea sa îi lasă o impresie puternică unui tînăr medic care avea să fie unul dintre părinții neurologiei moderne, John Hughlings Jackson. Vorbim prea puțin despre acest uimitor gînditor al medicinei și, din păcate, nu avem timp și loc nici aici să o facem cum se cuvine. Ajunge să spunem că Hughlings Jackson vede creierul ca pe o mașinărie ierarhică, evoluționară în însăși structura ei. Astfel, o funcție corticală mai evoluată, mai nouă, are și rolul de a inhiba funcții mai vechi (situate anatomic sub etajul scoarței cerebrale). Nu e speculație, ci banală observație clinică: atunci cînd părți din creier sînt deteriorate, pacientul capătă – sau regăsește – reflexe primitive, pe care nu le mai avusese din prima copilărie și care poate ar fi folosit strămoșilor cățărători, dar pentru el sînt vestigii. Așadar, bolile neurologice au, după Jackson, două tipuri de simptome: negative, date de pierderea unei funcții, și pozitive, date de manifestarea funcțiilor mai vechi, care nu mai sînt inhibate. Cu alte cuvinte, orice boală neurologică este o reîntoarcere pe drumul evoluționar al creierului, o regresiune.
Hughlings Jackson a fost un om de știință și un medic pragmatic. A disprețuit metafizica și a criticat obiceiul unor medici de a filosofa. De asemenea, nu a părut interesat de psihologie și de capitolul anomaliilor ei, psihopatologie. Pentru el, psihopatologia nu are nici o legătură cu neurologia, iar mintea e un cu totul alt fenomen, pe care, din motive practice, e mai bine să îl separăm cu totul de creier și de sistemul nervos. Pare ciudat, dar la urma urmelor această idee nu era decît ultimul avatar al dualismului cartezian sau al „ceasurilor paralele” ale lui Leibniz, avînd ca motivație nu speculația asupra naturii sufletului, ci imposibilitatea, după Jackson, de a trasa o legătură directă între funcțiile senzoriale și motorii ale creierului, ordonate ierarhic, și gîndire, emoții și tulburările lor. Pînă astăzi, neurologia se delimitează astfel de surata ei de organ, psihiatria.
Dar legătura aceasta a fost totuși trasată, mai tîrziu, de un psihiatru francez al secolului XX, Henri Ey. Nu mai vorbim astăzi prea mult nici despre Ey, dar lucrurile stăteau altfel în psihiatria românească a generațiilor anterioare. Am aflat de Henri Ey de la profesorul Aurel Romilă, în rezidențiat. Cea mai cunoscută carte a sa, La Conscience, a fost tradusă și în română și se mai găsește, cu mult noroc, prin anticariate. În tinerețea mea psihiatrică, am obținut, o vreme, un exemplar „xeroxat” după monumentalul Traité des Hallucinations (1973). Chiar și unui psihiatru, Henri Ey, care fusese licențiat și în filosofie, îi pare la prima lectură obscur, chiar ermetic, foarte dens și serios. Dar la o a doua vedere, e una dintre cele mai luminoase scrieri despre boala mintală. Ne purtăm adesea cu psihoza, de exemplu, precum cu o cutie neagră: deși îi căutăm fervent cauzele, ne lipsesc instrumentele de a înțelege exact cum ajunge un om să audă, pur și simplu, nemetaforic, voci poruncitoare sau să creadă orbește în cele mai bizare deliruri. Chiar și clasificarea maladiilor psihice, DSM, se declară ateoretică: tulburările psihice sînt clasificate strict în funcție de semne și simptome, și nu după cauze (care sînt, în mare, necunoscute). Ateoretismul nu e altceva decît delimitarea originară a lui Jackson: atunci cînd vezi și știi cauza, e neurologie. Cînd nu ești sigur, e psihiatrie. Ey nu este însă un ateoretic, nici nu se teme de misterul halucinațiilor. El preia munca lui Hughlings Jackson și vede psihicul ca pe o arhitectură dinamică, în care, în urma unei leziuni, etaje întregi sînt desființate și putem să le vedem pe cele „de dedesubt”. Dar edificiul nu este unul mort, inert, iar simptomele pozitive (jacksoniene) nu sînt fosile atavice, ci felul în care mintea încearcă să se reconstruiască, să se reorganizeze la un nivel inferior.
Adesea privim halucinația ca pe un fenomen nou, bizar, aproape extraterestru. Ei bine, dacă Ey are dreptate (și neuroștiințele regăsesc azi valoare în teoria sa, pe care o numește organodinamism), nu e nimic straniu la halucinație pentru că ea există deja în noi toți, într-o formă latentă, virtuală, inhibată de conștiință. De altfel, cînd conștiința se destramă în mod normal, de exemplu cînd adormim, putem avea halucinații „normale”, hipnagogice, pe care de regulă le uităm, dar care ne pot arăta din ce sîntem făcuți sub stratul monarhiei conștiinței. Și în privința minții, nu doar a părții „neurologice”, senzorimotorii, a creierului, purtăm permanent cu noi întreaga noastră evoluție și o putem oricînd parcurge în sens invers, dacă mediul, bolile sau unele droguri ne forțează. Aceasta este prima lecție cu care putem rămîne de la Ey chiar dacă nu ne interesează prea tare psihiatria. A doua, la fel de importantă, este că, deși orice boală mintală este un regres, acel regres conține deja un mugure de progres. Mintea bolnavă nu e un castel sfîrtecat de obuze, ci un mușuroi în permanentă construcție. Există reziliență și organizare după orice distrugere care nu ne omoară.
De cînd l-am citit pe Henri Ey, am fost mereu tentat să devin un spencerian modern. Să aplic noțiuni de organodinamism nu doar minții, ci și societății. Iar în cadrul minții, să văd nu doar regresul biologic sau psihic, ci și pe cel istoric. Citind despre gnostici, mi s-a părut că văd un organodinamism în întreaga genealogie cerească a arhonților. Și, în general, văd în religii doar moduri de a descrie structura minții omenești, păstrîndu-mi critica metaforică, desigur. Cînd am lucrat prima dată într-un spital de psihiatrie, întreaga instituție mi s-a părut una întoarsă în Evul Mediu, ca structură socială, și nici măcar nu îl citisem pe Foucault. Mai aproape de zilele noastre, sîntem șocați de ce face pandemia din noi, deși nu e decît tot un regres psihopatologic. Găsesc, în conspiraționismul devenit loc comun, stereotipiile delirurilor (care, misterios, seamănă izbitor unele cu altele). Un studiu foarte recent, publicat de catedra de psihiatrie de la Harvard, asociază simptomele depresive majore cu acceptarea știrilor false despre COVID-19. Conspiraționismul nu e altceva decît întoarcerea la gîndirea magică paranoidă, în care forțe dincolo de controlul nostru ne controlează și ne manipulează: filtrul negativ al depresiei nu e altceva decît un mod mai simplu și mai vechi de a înțelege realitatea. Îmi imaginez că așa vedeam cu toții lumea înainte de presocratici.
Nu ne place ideea că am putea fi bolnavi psihic. Preferăm, printr-o altă regresie a rațiunii, vremurile nebuniei, în care aceasta era încuiată în azile, balamucuri și bedlam-uri, și nu avea nimic de-a face cu noi. E șocantă ideea că nebunia e deja în noi, parte din noi, o variantă mai veche a noastră. Și e și mai șocant să te gîndești că, chiar dacă sîntem, ca indivizi, sănătoși și nebunia e bine ascunsă în adînc, ea este astăzi, în vremea reîntoarsă a molimelor și războaielor, peste tot în jurul nostru, ieșită din noi și devenită fenomen social. Și vorbește cu cea rămasă înăuntru, care ține minte de molime mai vechi, de războaie de demult, pe care le priveam, cu conștiința și rațiunea, ca pe forme de literatură, ficțiuni istorice.
Putem fi martori pasivi ai acestui dialog. Unii dintre noi nu au încotro. Sau putem să ne sprijinim pe mugurele de reziliență și reconstrucție care ar trebui să fie și el prezent, pe undeva pe afară, chiar și acum, ca o primăvară invizibilă.
Vlad Stroescu este psihiatru.
