Un meta-timp psihologic

Oamenii s-au întrebat mereu dacă nu cumva timpul există și se mișcă într-un meta-timp. Din moment ce ni se pare că el curge mai repede sau mai încet, înseamnă că are propria lui viteză, calculată de formula timp-supra-meta-timp. Numeroase mitologii și-au imaginat timpul ca fiind circular, o roată, cum e kalacakra din budism și hinduism, în care nu doar că totul se distruge doar pentru a se reface periodic, dar și universul vast se oglindește în cel minuscul  dinăuntrul nostru, repetîndu-se la nesfîrșit, ca în geometria fractală. Nietzsche reia ideea în experimentul de gîndire al eternei reîntoarceri, viziune de coșmar în care toți atomii din Univers se rearanjează în exact aceeași succesiune de configurații într-un număr infinit de repetiții, astfel încît fiecare amănunt al vieții noastre, fiecare greșeală, fiecare faptă bună sau rea, fiecare dramă vor trebui să fie retrăite la nesfîrșit. Peste niște miliarde de ani, s-ar putea să scriu din nou acest text cu aceleași greșeli gramaticale. Dar asta nu ar fi posibil fără un meta-timp infinit, în care, statistic, absolut totul se va întîmpla. Iar ciclurile metempsihotice budiste nu pot avea loc dacă nu se petrec în ere diferite ale aceluiași meta-timp, altfel nu ar fi mai multe cicluri, ci unul singur, inamovibil. 

Găsesc fascinantă ideea de meta-timp. Nu știu dacă el se regăsește la nivel fizic și cosmic și explicațiile complexe ale relativității restrînse mă depășesc, dar știu că el e mai ales unul interior, psihologic. Știm că emoțiile noastre afectează curgerea subiectivă a timpului: tristețea și suferința îl încetinesc, iar pentru omul foarte deprimat, timpul uneori se oprește cu totul și o zi devine o temniță, o oră – o carceră. Depresia e dispariția meta-timpului. Bucuria, euforia îl accelerează, astfel încît toate lucrurile plăcute, o vacanță, o petrecere, o conversație cu prietenii, trec iute. Omul e poate singura ființă conștientă că e muritoare, că toate au un sfîrșit, dar și singura ființă preocupată să omoare timpul, să grăbească transformarea lui în cadavrul trecutului. Pasămite intuim că nu doar durerea încetinește timpul, ci și invers, timpul doare dacă e prea încet. Pe măsură ce viețile noastre au devenit mai lungi, ne-am perfecționat metodele de a le face să pară mai scurte, iar acum avem și Internetul să ne ajute. 

Natura însăși ne dă o mînă de ajutor: îmbătrînind, timpul trece tot mai repede. Dacă zilele copilăriei erau nesfîrșite și de la Paști la Crăciun aveai timp să dai de zece ori ocolul Pămîntului, la vîrsta mijlocie deja simțim accelerația căderii. Aceasta e o realitate științifică. Profesorul de inginerie mecanică Adrian Bejan, de la Universitatea Duke, atribuie acest lucru încetinirii vitezei de procesare a semnalelor neuronale, pentru că rețelele noastre sinaptice devin tot mai întortocheate și mai avariate. Mintea noastră devenind mai lentă, avem impresia că, în exterior, lumea merge mai repede. Putem face un experiment de gîndire asupra nemuririi: dacă am trăi veșnic, timpul ar trece cu o viteză tot mai mare, secolele, apoi mileniile, ar fi precum zilele și secundele, după o curbă asimptotică. Privit din afară însă, omul nemuritor ar fi tot mai lent, pînă cînd ar deveni o statuie. Un deus otiosus. Paradoxal, viața veșnică, mintea veșnică, ar fi pînă la urmă încremenire și numai uitarea, simplificarea rețelei neuronale, ar păstra-o proaspătă și în mișcare.

Omul are și capacitatea de a călători în timp, cu ajutorul memoriei. În mod normal, puterea asta e foarte strict ținută în frîu. O memorie sănătoasă e mereu ancorată în prezent. Sondăm trecutul, dar nu ieșim cu adevărat din „acum”. Am întîlnit însă persoane suferind de demență care se pierduseră în trecut. Amintirile vechi sînt mai solide decît cele noi: cînd acestea din urmă dispar, cele vechi pot fi o fortăreață. M-a impresionat cazul unei doamne, refugiate din Basarabia cu mulți ani în urmă, care, spre finalul vieții, era convinsă că e copil, înapoi la casa bogată a copilăriei, și mai vorbea doar rusește, o limbă pe care nu o mai folosise de peste șaptezeci de ani. Mulți oameni cu Alzheimer uită că părinții lor au murit de mult și vor să-i regăsească, pleacă din domiciliile lor în căutarea unui „acasă” ce nu mai există în spațiul fizic. Dar există în cel subiectiv, al memoriei. Curgerea într-un singur sens a timpului nu e doar o expresie a entropiei, ci și o funcție normală a minții. Mintea e un baraj împotriva trecutului și orice revărsare a acestuia în prezent e anormală și înseamnă leziune sau suferință. Un alt exemplu este „sindromul stresului post-traumatic”; cînd lucram într-un spital din Franța am întîlnit un veteran al Legiunii Străine, octogenar, care în fiecare seară, de-a lungul anilor, retrăia scene cumplite de război, nu sub formă de amintiri, ci cu toate detaliile și senzațiile care sînt apanajul prezentului. Mi-a povestit cîteva din scenele astea: nu pot fi reproduse într-un mod care nu l-ar răni pe cititor. Trecutul acelui om refuza să moară, rămînea un prezent etern, și asta era crunt. În viața normală, trecutul se estompează, amintirile își pierd vivacitatea și veridicitatea, devin amintiri ale unor amintiri, și le putem da o viață artificială, artistică dacă vreți, cu acea formă particulară a imaginației pe care o numim nostalgie. Dacă disprețuiți nostalgia, gîndiți-vă că alternativa e mult mai rea. Dacă vă supără ideea că totul curge, că sîntem precum apele rîului lui Heraclit, gîndiți-vă că așa e normal și sănătos, și că inversarea acestei curgeri ar putea fi catastrofică. Trecutul subiectiv există pentru că prezentul e atît de puternic încît nu am putea să îl suportăm prea mult. 

Și dacă trecutul capătă energia prezentului, asta duce aproape întotdeauna la abolirea cel puțin „temporară” (un alt paradox al meta-timpului) a viitorului. Putem privi viitorul în multe feluri. Cu îngrijorare, pentru că el e întotdeauna misterios. Cu pesimism, pentru că știm că viitorul ultim e uitare. Ar fi rațional justificat să nu credem în viitor. Și cu toate astea, îl privim și cu optimism. Înainte de a muri, omul crește. Lucrează la propria lui moștenire, la viața de apoi, la ce va rămîne în urma lui. Chiar și în ghearele suferinței, mintea și corpul se revoltă împotriva lipsei de viitor și încearcă să se vindece. Iar cînd e liniște și pace, cînd rănile au devenit trecut, abia atunci putem să folosim cealaltă față a imaginației. Căci dacă pe o parte a monedei e nostalgia, pe cealaltă e speranța. Ea e felul în care viitorul se manifestă în prezent, și e la fel de necesară ca oxigenul, apa și tovarășii de drum. 

Vlad Stroescu este psihiatru și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Povești somnifere, Editura Humaitas Junior, 2022.