Viața secretă a rîmelor
Nu vom ști niciodată cum e să fii un liliac, ne spune Thomas Nagel. Bănuim că nu doar omul e conștient, ci foarte mult din lumea vie. Poate chiar și din lumea moartă: „Crains dans le mur aveugle un regard qui t'épie”, deși, ca să fim sinceri, o bună parte din conștiința lumii inanimate e împrumutată de la oameni, care infuzează cu sentiența lor copleșitoare tot ceea ce ating și văd, inclusiv Luna de pe cer.
Dar ne imaginăm cum e să fii liliac sau alt animal. Ne imaginăm cu invidie că rîma, tîrîindu-se pe sub pămînt, își trăiește viața mai autentic și mai din plin decît noi. Ne-o imaginăm, deși nimeni n-a vorbit niciodată cu o rîmă, cuprinsă cu totul în clipa prezentă, fără povara amintirilor, grijilor și dorințelor. Și ne dorim și noi viața asta ca pe un ideal. Stoicii o sfătuiesc, nenumărate doctrine religioase îi încurajează practica, astăzi poți să încerci să te antrenezi pentru ea ca și cum ai merge la sală, ca un fel de fitness mintal, practicînd meditația mindfulness. Misticii o recomandă ca leac pentru păcatele sufletului, psihologii ca leac pentru tulburările mintale, dar toți simțim că, dacă am ieși din timpul nostru difuz, dacă am decapita Ouroboros-ul care ne ține captivi, am obține în sfîrșit obiectul greu de numit al tînjirii noastre, fie el fericire, iluminare sau măcar ușurarea durerii.
Știm că, din păcate, e extraordinar de greu, dacă nu imposibil să susținem o asemenea trăire lipsită de așteptări. E în natura, în structura omului să nu fie niciodată într-un singur timp și într-un singur loc. Cînd plec în concediu (mai pleca-vom noi oare?), cînd sînt pe drum, sînt cu mintea deja acolo. Cînd sînt acolo, am pe undeva senzația foarte supărătoare că nu sînt cu adevărat acolo, că privesc un tablou 3D minunat, dar știu deja că nu pot rămîne, că toată frumusețea din jur îmi e străină și va trebui să o părăsesc. Iar în ultima zi sînt deja înapoi acasă, chiar dacă încă mă scald în mare.
Nu putem să „trăim clipa”. E arhicunoscut sloganul „Carpe diem”, dar nu și continuarea citatului din Horațiu: Carpe diem, quam minimum credula postero. Trăiește clipa, nu te încrede în ziua de mîine. Ce contradicție în îndemnul ăsta! Tocmai neîncrederea în viitor e cea care ne împiedică să trăim clipa. Asta pentru că ceea ce resimțim azi ca pe o neputință este și un avantaj evoluționar important. Anticipînd toate scenariile rele pe care viitorul ni le rezervă, toate cele o mie de feluri în care mîine am putea muri, am făcut planuri de avarie și, încetul cu încetul, am cucerit Pămîntul. În maiestatea lor, mamutul și tigrul cu dinții de sabie n-au fost în stare de asta. Au dormit liniștiți pe laurii puterii lor de vîrf de lanț trofic, doar ca să fie exterminați de niște maimuțe pricăjite, dar capabile de așteptare. Pentru că așteptarea nu e niciodată ceva static, o simplă lîncezeală, un preludiu inactiv al activității. Așteptarea omenească e mult mai încărcată de emoție decît orice acțiune omenească: poate că afară e liniște, dar înăuntru e furtună, și în sinapse, și în sistemul endocrin, în axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian. Nu contează ce așteptăm, bune sau rele. Și îndrăgostirea e tot așteptare, așteptarea transcendenței sociale, așteptarea de a nu mai fi noi înșine, despărțiți de închisoarea pielii și de aceea, mult mai severă, a conștiinței, și uniți în sfîrșit cu celălalt, cel mai bun decît noi, cel care ne completează. Și cel care ne dezamăgește așteptarea, fie pentru că nimeni nu e cu adevărat doar o completare pentru altcineva, fie pentru că dragostea nu a avut măsura necesară de uitare de sine.
De parcă am putea cu adevărat să uităm cu totul de noi înșine. Și nu doar de noi înșine nu putem uita, nici de toate lecțiile rele ale strămoșilor noștri nu sîntem cu adevărat liberi. Tînjirea noastră spre ieșirea din așteptare și începerea, în sfîrșit, a vieții a fost posibilă doar în vremurile mai apropiate, mai domestice, în care supraviețuirea nu mai e o chestiune urgentă și copleșitoare, și poate ceda locul expresiei. Dar spune-le asta instinctelor tale, sistemului tău limbic, creierului adînc, care funcționează fără cuvinte, doar prin reflexe. Spune-le că nu mai există lupi în codru care să te hăituiască și că vei trăi mult și bine, că ai lucruri de dăruit, locuri de vizitat și urme de lăsat pe pămînt. Spune-le și nu vor înțelege, în schimb vor continua să construiască coșmaruri, pentru că asta fac ele, proiectează viitorul cel mai sumbru și se pun apoi pe așteptat. Undeva, în adîncuri, trăim permanent o stare de urgență.
Și au venit „zilele astea”, pandemia de COVID-19, iar starea de urgență s-a exteriorizat. Efectul optic este năucitor. Mai întîi, lunga povară a așteptării pare să se fi terminat: unul dintre scenariile sumbre e în curs de desfășurare. Apoi, toate emoțiile rele, anxietatea, furia, ura, care erau cîndva secrete și intime, bine îmbuteliate înăuntru, par să fi scăpat și acum bîntuie întreaga omenire, mai curînd ca un fenomen meteorologic obiectiv decît ca niște experiențe exclusiv subiective. Pare că ne-am întors în timp, în vremea simplă a dintelui și a ghearei. Doar că nu e chiar așa, nu putem ignora viața de dinainte, deceniile de pace, toate cîte le-am construit. Așa că acum așteptăm vremurile mai bune, cu aceeași angoasă cu care le așteptam pe cele rele. Deși criza actuală are darul să ne tragă puțin în prezent, nici ea nu reușește cu adevărat.
Pentru că e darul și povara fiecăruia dintre noi să trăiască de parcă totul ar fi doar o repetiție, ca și cum lumea ar fi o sală de așteptare, ca și cum există un Rai, pe care poate l-am avut, pe care poate îl vom avea. Pentru că timpul face parte din ființa noastră. Pentru că orizontul, prin definiție, e imposibil de atins.
Totuși, nu e cazul să disperăm. Deși nu vom ști niciodată cum e să fii un liliac, ne putem imagina. Nu e chiar asta salvarea noastră? În imaginație. Cultura occidentală pare să disprețuiască imaginația, relegînd-o fără prea multă reflecție mofturilor nedemne de studiu, ca și cum imaginația ar fi imaginară. Ca și cum ar fi doar un divertisment. De la Anselm de Canterbury ni se trage prejudecata că tot ce e imaginar e inferior. Dar imaginația e felul în care putem să împrumutăm din viața plenară a viermelui. Mai important, imaginația e felul în care sîntem cu adevărat empatici și sociali, ieșindu-ne din piele și împrumutînd pielea și experiența altuia. Poate că sîntem prizonierii timpului, dar imaginația ne-a dăruit eternitatea, așa distantă și de neatins cum e ea. Imaginația o atinge. Să nu ne temem să avem o viață imaginară bogată. Să nu ne temem să construim lumi, chiar atunci cînd tot așteptăm ca viața „reală” să se petreacă odată. Chiar și cînd ea se întîmplă brusc, ca o trezire abruptă din somn.
Din lumile imaginare se naște apoi realitatea pe care o așteptăm cu atîta patimă.
Vlad Stroescu este psihiatru.
