Păstori de gînduri rătăcite
Cineva care are schizofrenie paranoidă s-ar putea să aibă, sau să fi avut, pseudohalucinații auditive. Adică „să audă voci”.
Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum e să auzi voci, ca în schizofrenie. Cînd eram rezident, o colegă care era și în formare de psihoterapie adleriană ne-a supus unui mic experiment de empatie: să încerci să discuți cu un interlocutor, în timp ce alte două persoane, stînd în spatele tău, te întrerup la fiecare vorbă, insultîndu-te, îndemnîndu-te să fugi sau să îți faci rău, comentînd tot ce zici tu sau interlocutorul, sau pur și simplu imitîndu-te ca niște ecouri. E imposibil să mai duci conversația cu persoana „reală”. Experimentul e destul de tulburător, dar vocile din schizofrenie sînt mai mult decît niște distrageri ale atenției.
În primul rînd, ce e cu prefixul „pseudo” înainte de „halucinații”? Nu sînt halucinații adevărate, sau cum? Ba da, sînt chiar cele mai adevărate, dacă se poate spune așa ceva despre niște halucinații. (Pășiți cu grijă, în lumea psihiatrului e cîte un paradox pîndind după fiecare colț.) Poate mai corect ar fi fost „halucinații pseudoauditive”. Vechii psihiatri, cei care au catalogat și au descris în amănunt toate semnele de boală mintală, făceau distincția față de a avea o halucinație senzorială, adică o percepție identică cu cea oferită de un organ de simț, cu niște limite spațiale și interne: de exemplu, vezi niște șobolani care se fîțîie prin cameră (ca în delirium tremens). Sau auzi pe cineva că țipă în camera de alături. Sau miroși o otravă pusă în cafea. În „pseudohalucinație” nu știi care sînt granițele percepției tale. Nu știi unde e. Și, probabil, nici nu se simte ca o percepție, nu se aude ca o voce adevărată, chiar dacă poți spune că e o voce de bărbat sau de femeie, tînără sau bătrînă etc. Știi lucrurile astea, dar nu din timbrul vocii, ci altfel. Știi și atît. Singura explicație digerabilă, pe care să o pricepem cît de cît noi, cei care credem că nu auzim voci, e că, dacă suferi de schizofrenie, îți „auzi” propriile gînduri, dar nu le recunoști ca fiind ale tale. Și nu doar gînduri, ci orice senzație subiectivă. Nu toate senzațiile subiective, asta ar însemna să te dezintegrezi. Întotdeauna, ceva din tine rămîne totuși al tău: cît de mult depinde de cît de gravă e boala, de cît de bine e tratată etc. Dar orice fenomen conștient, deci subiectiv, e susceptibil de a fi pierdut din mînă, de a-și pierde acea calitate indescriptibilă care îl face subiectiv. (Ce e culoarea roșie? Cum o descrii? Nu poți, decît poate metaforic. Fără subiectivitate, sîntem doar detectoare de lungimi de undă electromagnetică.) Nu poți recunoaște gîndurile rătăcite nici ca fiind cauzate de vreo boală, pentru că și asta ar însemna că ți le apropriezi cumva. Așadar, dacă ceva atît de intim precum un gînd nu mai e al tău, singura concluzie intuitivă e că altcineva ți-l impune cu o extraordinară violență. La urma urmelor, ce agresiune poate fi mai mare decît invazia propriilor gînduri și senzații? Psihoza e, într-un fel, violul suprem. Doar că nu există vinovați, nu în realitatea noastră, deși cel afectat îi produce uneori: gîndurile devin personaje, cu o imitație foarte convingătoare de viață autonomă. E „sindromul automatismului mental” al psihiatrilor francezi. Unii psihanaliști, în frunte cu Lacan, au încercat să explice sindromul automatismului mental în termeni freudieni, de inconștient și pulsiuni. Dar și asta revine tot la a postula, precum sistemul delirant, o entitate vie și incontrolabilă, dar care ne controlează, numită inconștient.
Ați citit bine, am zis mai sus „credem că nu auzim voci”. Pentru că, de fapt, capul fiecăruia dintre noi e plin de gînduri, fenomene, senzații, pe care nu le controlăm decît în parte. Avem „voci” care ne insultă, ne pun la pămînt și par să ne dorească anihilarea, cum pățește omul cu schizofrenie. Avem „voci” care ne exaltă hipertrofiindu-ne la dimensiuni mitice. Avem gînduri banale, despre problemele de zi cu zi, care refuză să tacă și aleargă nestăvilite noaptea, cînd am vrea atît de mult să adormim. Avem gînduri despre care, într-o răsturnare ironică a schizofreniei, sîntem convinși că sînt ale noastre, dar de fapt sînt ale cuiva din jur, din familie, de la serviciu, sau ale unor necunoscuți suficient de pernicioși încît să ne infecteze cu prejudecățile lor despre viață și lume și celălalt. Avem gînduri ale haosului și entropiei, care ne șoptesc că nimic nu are sens, că pe toți ne paște neantul și că mai bine lăsăm baltă totul. Și, ah, cît de aproape e această ultimă categorie de „voci” de a-și pierde ghilimelele, uneori! Medicii, muzicanții, profesorii, preoții etc. spun adesea că au „vocații”, adică tot o „voce”, contrară și de sens opus ultimei descrise, i-a adus pe calea pe care sînt. Nici măcar scriitorul nu are un control absolut asupra a ceea ce scrie, deși atunci poți chiar să te întorci, să ștergi, să corectezi. Dacă sîntem „normali” și nu „schizofreni”, este doar pentru că știm, intuitiv, axiomatic, fără să căutăm dovezi, că sîntem măcar proprietarii, dacă nu reușim să fim stăpînii tuturor „vocilor” ăstora. (La fel cum, în psihoză, știi intuitiv și indubitabil că gîndurile nu mai sînt ale tale. Nu există cale de mijloc cînd e vorba de conștiință.) Le ținem bine încuiate în staulul ghilimelelor. Doar frîul ăsta fragil ne face să nu fim psihotici. În rest, iertați-mă dacă vă dau vestea asta, dar dumneavoastră și cu mine nu sîntem diferiți de cel ce acum e internat într-un salon încuiat la Spitalul „Obregia“. Tot oameni, cu aceleași frămîntări, frici și speranțe. Diferența e că cel de acolo știe cum e să fii tu, dar tu nu știi cum e să fii el. Sper să scrie el mai bine decît mine.
Dar ce părți din noi riscă mai mult decît altele să se emancipeze, delirant, din cîrmuirea conștiinței? Tînărul psihiatru, medic rezident debutant, observă destul de repede ceva ciudat: că ideile delirante se aseamănă, de la om la om, sînt stereotipe. Mai ales cînd ele se organizează într-o poveste patologică, cu o coerență interioară, așa cum e în tulburările delirante „persistente” (atributul „persistent” a fost abandonat în ultimele clasificări), care se numeau cîndva „paranoia”. Vreți să știți care sînt? Studiați, dacă aveți răbdare, o teorie conspiraționistă, la întîmplare. Făceți-o cu grijă și cu mănuși de protecție, căci e un material toxic și periculos. Conținutul ei, încărcat de oroare, de ideea pregnantă că sîntem controlați, manipulați, privați în mod secret de libertate, povestea mereu bizară pe care o spune, seamănă mult cu trăirea psihotică. Dar teoriile conspirației sînt crezute și diseminate și de oameni care nu sînt deloc bolnavi, nu au nici o psihoză. Nu știu cum s-au născut ele, dar bănuiesc că nu vin din boală, ci au fost construite cu cinism rece, ca arme de război sau droguri de vînzare. Cu toate că și asta e tot o idee conspiraționistă, înfricoșătoare. Teama naște teamă, este contagioasă și se reflectă dintr-unii într-alții, radicalizîndu-ne, trăgîndu-ne pe un cîmp de luptă. Întocmai ca delirurile, aceste teorii nu sînt creații pline de imaginație, ci scenarii stereotipe care funcționează ca paraziți ai minții, care îți mănîncă timpul și pînă la urmă viața, lăsînd-o mai săracă și în pericol de prăbușire, ca o casă neîngrijită. Nimeni nu e imun la conspiraționism, pentru că el pare să satisfacă, în mod strîmb și otrăvitor, nevoia fundamentală a oamenilor de a explica răul, tragedia accidentală, nonsensul. Universul indiferent se cască sub noi ca o rană de nevindecat, și e poate datoria oamenilor să nu înceteze să încerce să o vindece, să o umple. Cînd ne e prea greu, sau sîntem prea avariați ca să o mai facem, recădem în modul arhaic al războiului și gîndirii paranoide. Chiar dacă nu ne psihoticizăm, demonii noștri devin mai puternici și deformează și pojghița de realitate la care avem acces.
Și e tot inerent omenesc să credem că așa ceva nu ni se poate întîmpla niciodată, că e boala altora, fundamental altfel decît noi, a celor pe care cînd îi vedem traversăm pe celălalt trotuar, a celor pe care i-am ținut închiși timp de secole în azile, și încă o mai facem. Iar dacă ne recunoaștem în acei fictivi „ei”, ne ascundem în rușine.
Nu există „ei”, „smintiți” și „nebuni”. Existăm doar „noi”. Poate într-o zi o să înțelegem situația aceasta simplă și o să fim mai puțin singuri.
Vlad Stroescu este psihiatru și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Povești somnifere, Editura Humanitas Junior, 2022.
