„Orice despărțire e o trecere și în orice trecere sîntem mai goi, mai vulnerabili“ – un dialog cu Vlad STROESCU, psihiatru

Publicat în Dilema Veche nr. 969 din 3 noiembrie – 9 noiembrie 2022
image

Am citit, recent, o știre despre un japonez care își cîștigă existența fără să facă mare lucru: practic, își închiriază propria persoană clienților care își doresc să fie însoțiți, majoritatea oameni singuri, care au nevoie de companie în diverse momente sociale. Se pare că omul, Morimoto pe numele lui, a avut mii de solicitări în ultimii ani, printre care și cîteva inedite. Una dintre ele a fost aceea de a face cu mîna, pe fereastra unui tren, cuiva care dorea să își ia „la revedere”. Aș propune să începem de aici dialogul nostru și v-aș întreba: cum oare ne luăm „la revedere” de la ce lăsăm în urmă?

Istorioara asta arată cît de puternice sînt gesturile și imaginația. Să ne luăm rămas-bun e ceva ce învățăm de foarte mici: și un copil de doi ani știe să facă „pa” cu mîna. Mai mult, are nevoie să facă „pa”, să marcheze momentul despărțirii temporare, altfel se poate simți părăsit, lăsat singur la voia lumii ostile, se poate speria și plînge. În bună măsură, cred că avem nevoie să ne luăm rămas-bun din aceleași motive și la vîrsta adultă. Dar cînd sîntem copii, bun-rămasul conține și garanția reîntîlnirii viitoare. Pe măsură ce creștem, ne dăm seama că nu există garanții, dar cred că rămînem mereu măcar cu speranța reîntîlnirii. Chiar și cînd ea se împotrivește oricărei probabilități sau credințe. Uneori doar speranța și atît, fără obiect distinct. Eu cred așadar că cele două lucruri pe care merită să le facem pentru un bun-rămas sînt acestea două: gestul-în-sine (chiar dacă trebuie să-l angajăm pe domnul Morimoto pentru asta) și îngrijirea, cultivarea speranței. Și mai trebuie să ne îngăduim să fim triști, nostalgici, să ne doară măcar o vreme. Pentru că de durut, doare oricum, orice despărțire e o trecere și în orice trecere sîntem mai goi, mai vulnerabili. Nu are nici un rost să ne prefacem că nu e așa, ar fi, în cel mai bun caz, un fel de „haine noi ale împăratului”, iar în cel mai rău o rană care se coace în adîncuri.

Cred că totul se rezumă la faptul că unele lucruri se schimbă mereu, dar unele nu se schimbă niciodată. E vechea dispută fictivă între Heraclit și Parmenide, împăcați cumva de Platon, așa cum o înțeleg cu nivelul meu de filosofie de liceu. Heraclit-ul lui Platon crede că totul se schimbă mereu, inclusiv noi, așa că nu sîntem niciodată aceiași. Dacă așa stau lucrurile, nici nu are rost să încercăm să cunoaștem lucrurile și oamenii din jur, decît poate prin prisma unui continuu bun-rămas, și poate că e un sîmbure de trist adevăr în asta. Un adevăr cam depresiv. Parmenide ne zice că nimic nu se schimbă niciodată, că nu ne mișcăm deloc și nu ajungem nicăieri. Ceea ce e un alt adevăr depresiv. Platon însă ne spune că multe lucruri vin și pleacă, se schimbă și sînt complicate, dar în spatele lor se află lumea formelor, eternă și neschimbătoare. Și ăsta e un adevăr mai optimist. Mă întreb dacă Platon și-ar fi imaginat și o formă ideală a bun-rămasului… Dar speranța mea, chiar și cînd știu că nu mă voi mai întîlni niciodată cu un om sau un loc, ceva durabil, permanent, rămîne cu mine pentru cît mai trăiesc și sînt întreg la minte.

„Oamenii se schimbă, iar relațiile vechi devin nepotrivite.” Am auzit această afirmație ca motivație a unei despărțiri și mă întreb cît adevăr conține. Ne schimbăm încontinuu și de aceea lăsăm lucruri, persoane, locuri în urmă?

Tot ceea ce sîntem și tot ceea ce avem e propria conștiință. Dar nu sîntem vreodată iubiți pentru conștiința noastră, ci pentru contextul ei. Conștiința nu se schimbă decît cînd adormim sau sîntem în comă, dar restul e mereu schimbător. Deși în egală măsură oamenii se despart și pentru că nu se schimbă, nu-i așa? Cum să răspundem întrebărilor ăstora fără să scriem tratate întregi despre dragoste, à la Stendhal, sau despre relații, tratate care în cele din urmă nu vor fi decît volume groase pline de alte întrebări? Cred că e un sîmbure de adevăr în faptul că dragostea, și nu doar cea romantică, e un miez dur, care nu are nevoie de rațiuni. O forță fundamentală. Poate că dragostea e forma platonică neschimbătoare. Dar în peșteră, oamenii sînt forme mișcătoare și în relațiile noastre intră mult mai multe variabile, și putem menționa: puterea, teama, nevoi și dorințe atît de vechi încît le uităm, deși sînt mereu cu noi, răni de tot felul. Oamenii se pot lega unii de alții din alte motive pe care le confundă cu dragostea și, da, relațiile astea îmbătrînesc repede și rău, tocmai pentru că ele interesează lucruri ce se schimbă neîncetat în noi, fie sub presiunea entropiei, fie a forței contrare, care ne face să creștem și să ne domesticim fricile. Nu în ultimul rînd, omul e purtător de multe măști și, pe măsură ce ne apropiem de cineva, ele încep să cadă. Poți realiza că omul de lîngă tine nu are nimic în comun cu personajul de care ai prins drag. Chiar dacă asta e o pseudoschimbare, are întreaga putere a schimbării: poate uni sau poate despărți. 

Și, dacă tot sîntem la capitolul relații, este cu adevărat utilă, un pic tămăduitoare, o discuție de încheiere pentru a ne continua viețile?

O discuție de încheiere e nu e doar recomandată, ci și civilizată și normală. Poate fi multe lucruri o asemenea discuție. Poate fi vindecătoare pentru că cel mai bun mod de a dezamorsa emoțiile rele e să le punem în cuvinte simple și în povești logice. Poate fi un armistițiu sau un tratat de pace, care asigură buna vecinătate viitoare – pentru că mulți oameni care se despart vor continua să fie aproape unul de altul, de bine sau de rău, în alte feluri. Nu exclud ca tocmai de asta oamenii să fi inventat o unealtă atît de ciudată precum limbajul, capabilă să transmită adevăruri și minciuni cu aceeași eficacitate: ca să putem avea conversații și să ne despărțim mai ușor. Alte mamifere nu au nevoie de asta. Pisica își înțarcă puii și uită că au fost vreodată ai ei. Noi însă avem amintire lungă și nu ne putem desprinde ușor, nu fără o complicată negociere. Uneori, sau chiar adesea, conversațiile astea sînt imposibile cu voce tare, pentru că ar însemna să spunem lucruri prea teribile. Chiar și atunci, le putem avea în interiorul nostru. Sau le putem regăsi în jur, în mod secret, într-o carte, într-un poem sau într-un cîntec.

Pentru relații de orice fel care nu au supraviețuit, pentru locuri de muncă sau împrejurări nepotrivite, a le închide într-un colț al memoriei în care încercăm să nu mai intrăm e o soluție pentru a merge înainte? Sau e, mai degrabă, doar o acumulare de presiune care tot se va elibera, pînă la urmă?

Nu cred că avem prea mult de ales. Facem doar ce putem să facem. Și, uneori, tot ce putem să facem e să închidem amintirile rele cît mai bine, precum în odaia interzisă din poveștile pentru copii, acolo unde eroul sau eroina nu au voie să intre. Dar dacă nu intră acolo, povestea nu merge mai departe… Chiar și așa, e o eroare să forțăm ușile acelor încăperi. Amintirile normale prind o patină, cu timpul, își atenuează culorile, adesea devin amintiri ale unor amintiri, se dizolvă în limbaj. Dar amintirile traumatice rămîn la fel de vii ca trăirea originară. Chiar și în spațiul sigur și controlat al psihoterapiei, retraumatizarea, retrăirea  lucrurilor rele, e un pericol foarte real. Nu putem alege ce va face mintea noastră cu experiențele traumatizante, dar putem alege cu cîtă delicatețe putem redeschide acele uși și dacă acceptăm să nu fim singuri în acest demers. 

Cît sîntem tineri, primează dorința de a fi acceptați, de a aparține unui grup. Ajunși la vîrsta de mijloc, constatăm că nu mai avem atît de multe persoane în jur. De ce oare nu mai depunem combustibil în prea multe legături de prietenie și, încet, ne îndepărtăm de unii oameni?

Ziceam mai sus că unele relații sînt rezultat al iubirii, altele au alte motivații. Cu timpul, pe măsură ce ne facem un sălaș și un făgaș în viață, despre care avem iluzia că sînt stabile, celelalte motivații își pierd din importanță, iar iubirea o rezervăm celor pe care deja îi iubim. Nici nu mai avem libertatea primei tinereți, tot ceea ce facem și relațiile pe care le avem îi influențează și pe cei dragi, și familiile noastre. E foarte greu să fii adult, iar noile prietenii ar necesita un timp și un efort la care nu mai avem acces. Ele sînt însă cu atît mai prețioase cînd se întîmplă. Și se întîmplă. Și uneori, e nevoie de foarte puțin. Am prieteni în toată lumea cu care m-am întîlnit, fizic, foarte puțin, și pe care totuși îi iubesc și îi simt mereu aproape. Sînt oameni pe care nu i-am văzut de douăzeci de ani și cu care aș relua o conversație de parcă am fi început-o azi de dimineață. Poate că prieteniile se rarefiază, dar se și mută într-un spațiu durabil, într-un seif al memoriei unde ținem cele mai scumpe lucruri. 

Cum se face că „madlenele” copilăriei noastre, gusturi, mirosuri, dulciuri de altădată sînt poate cele mai puternice, peste ani?

Explicația imediată e neurologică. Multe studii au arătat că, deși sîntem animale vizuale și contăm mai ales pe ceea ce vedem pentru a ne orienta în lume, mirosul și gustul sînt stimuli mult mai puternici ai reamintirii. Avem receptori olfactivi cît să simțim vreo zece mii de mirosuri distincte, ei trimit mai departe informația la o structură nervoasă numită bulbul olfactiv, care are conexiuni cu amigdala, cu care procesăm emoțiile și formăm cele mai durabile amintiri, și cu hipocampul, o placă turnantă a cogniției. Aceste structuri se află una lîngă alta în „sistemul limbic”, o parte mai veche, filogenetic, a creierului nostru. Așadar însăși arhitectura creierului nostru ne predispune la „madlene”. Acestea sînt însă cauzele proxime ale lor. Există însă mereu și cauze ultime: de ce evoluția, natura, a vrut să avem madlene? Probabil că în copilărie, încă dinainte de școală, învățăm ce ne face rău și ce ne face bine, cum unele lucruri frig, dor, au gust rău, în timp ce altele alină durerea, ne hrănesc, ne încălzesc. E un set de lecții fundamental și rămîne cu noi foarte multă vreme după ce am uitat definitiv geografia din gimnaziu și rezistența materialelor din facultate….

Se întîmplă să întrerupem, uneori, legătura cu propria familie, iar acest lucru să fie înspre binele nostru?

Oamenii, și mai ales copiii, au nevoie de relații sănătoase de atașament. Cît mai multe. Avem nevoie să avem familii și suferim în zilele noastre cînd familiile s-au atomizat și avem mare noroc dacă ținem măcar legătura cu frații și părinții, nu se mai pune problema de verișori și mătuși. Sigur că, uneori, relațiile dintre membrii unei familii pot fi marcate de abuz, și atunci trebuie să pleci, ceea ce poate fi extrem de greu. Dar chiar și în asemenea triste cazuri ar fi bine să ai încotro să o iei fără fii complet singur și o familie mai mare e mai capabilă să absoarbă astfel de șocuri fără să se distrugă. Așa că aș zice că, statistic, problema e mai curînd micșorarea și destrămarea familiilor. Chiar și așa, am întîlnit foarte multe cazuri în care aș fi vrut din inimă să știu cum să ajut un om să plece mai repede dintr-un mediu de-a dreptul periculos.  

Așa cum există o artă a conversației sau una a amenajărilor interioare, putem vorbi și de o manieră potrivită de a face cu mîna trecutului zîmbind, pe geamul unui tren care se îndepărtează?

Dacă bun-rămasul e o artă, nu-i invidiez pe maeștrii ei, pentru că nu poți deveni maestru decît printr-o vastă experiență. Și dacă există o școală a bun-rămasului, cred că majoritatea ucenicilor ar pica examenele și s-ar pierde pe parcurs. Eu cu siguranță m-aș pierde. E deja mare lucru dacă învățăm cum și de cine și de ce să ne atașăm. Să învățăm și cum să ne despărțim e deja un alt nivel. Pot însă să-mi imaginez cum ar fi o asemenea artă. Ea ar trebui să ne învețe cum să descoperim lucrurile care nu ne pot fi luate, de pildă amintirile frumoase, dar nu numai ele. Și să ne învețe cum să facem amintirile să nu rămînă doar amintiri, ci lucruri vii și prezente în viețile noastre, care schimbă în bine felul în care vedem lumea, care sînt un teritoriu pe care îl poți vizita și explora. Din meșteșugul despărțirii n-ar trebui să lipsească îndemînarea de a da drumul lucrurilor să plece, și asta nu poate veni fără lecția cum că nimic nu ne aparține cu adevărat. Adevărata libertate, individualitate și poate chiar democrație de-aici trebuie să pornească: de la un respect atît de mare pentru celălalt încît să renunți la orice putere, orice micro-tiranie și posesivitate asupra lui. Să fii perfect într-o astfel de artă e, bineînțeles, imposibil, dar poți aspira la perfecțiune. Sînt tată a două fiice și sper că voi trece cu bine examenul despărțirii, cînd vor crește, și sper că și ele vor trece cu bine examenul, mult mai greu, al marii despărțiri, atunci cînd eu nu o să mai fiu. Și nu cred că putem trece cu bine de încercările acestea decît promițîndu-ne unii altora, chiar și dacă nu credem, că, într-un anume fel esențial, nu ne vom despărți niciodată.

interviu realizat de Anda DOCEA

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.