Despre răul banal şi sănătatea mintală

Publicat în Dilema Veche nr. 764 din 11-17 octombrie 2018
Despre răul banal şi sănătatea mintală jpeg

Cînd Adolf Eichmann a fost în sfîrşit prins şi judecat, între 1960 şi 1962, în jurul persoanei sale și al procesului s-a stîrnit o neobişnuită şi plină de angoasă vîlvă. Inginer executant al Holocaustului, responsabil de logistica deportării a sute de mii de oameni în lagărele de exterminare, Eichmann era un ucigaș de mase care reușise să scape de justiție timp de cincisprezece ani. Publicul, pregătit să vadă încă unul dintre personajele dramatice și grotești cum erau protagoniștii de la Nürnberg, a primit în schimb ceva mai şocant: un om în aparență normal. Nu poţi să te gîndeşti, fără o cutremurare a temeliilor, că poţi trimite la moarte milioane de semeni fiind în acelaşi timp cu adevărat „normal“. Ah, de-am începe să vorbim despre definiția normalului, am face cîteva zeci de Dosare Dilema veche. Dar să vorbim deocamdată doar despre aspectele sale psihopatologice. Hannah Arendt relatează în cartea sa, Eichmann în Ierusalim, că anchetatorii israelieni au dispus nu mai puțin de șase expertize psihiatrice: toate au ieșit negative. Nu era nici un delir, nici o depresie, nici o tulburare de personalitate. Conform experților, ba chiar și conform preotului care îl vizita regulat la închisoare, Eichmann ar fi fost un om echilibrat, „cu idei pozitive“, nici măcar antisemit fanatic.

Apărarea lui Eichmann? A urmat doar ordine. A respectat litera legii. Nu și-a făcut decît datoria de slujbaș al statului, de funcționar public. Și-a făcut-o cu conștiinciozitate și meticulozitate, dar fără să considere nici dimensiunea morală a priori, nici consecințele faptelor sale. Ba din contra, Eichmann chiar a invocat imperativul moral al lui Kant, conform căruia – zicea el – legea ar trebui respectată în absolut orice circumstanță, fără rabat!

Paradoxal, dacă Eichmann a fost condamnat la moarte, nu a fost pentru că nu era un anormal fără discernămînt. Ci, din contra, pentru că judecătorii nu l au crezut, nu au crezut în mediocritatea lui exemplară, în conformismul său terminal, în motivațiile meschine care fac obiectul Dosarului de săptămîna asta, nu au crezut că un om, așa cum notează Arendt, „nici slab la minte, nici îndoctrinat, nici cinic, poate fi cu totul incapabil să deosebească binele de rău“.

Pe Boris Cyrulnik, psihiatru francez, dar cu origini evreieşti din Estul Europei, supraviețuitor al Holocaustului, expert în reziliență și cercetător curios al comportamentului uman și animal, l-am întîlnit prima dată acum zece ani, într-o veche mînăstire a Ordinului Premonstratens din Lorena, transformată în centru de conferințe. Atunci era una despre psihologia terorismului. Cyrulnik observa şi el o altă normalitate paradoxală, cea a teroriștilor islamişti. Fiind vremea terorii „elitiste“ Al-Qaeda, specimenele de atunci erau adesea chiar oameni înalt funcționali, familiști, profesioniști – adesea medici, spre rușinea breslei mele, membri onorabili ai societății în care își instalau caii troieni. Erau toți în stare de un singur fenomen afectiv: acela al unei opriri premeditate și programate a empatiei față de ceilalți oameni. Ce oroare! Să poți să faci abstracție, la comandă, de faptul că mii de oameni anume trăiesc, au familii, speranțe, pasiuni şi sînt capabili de durere! Dar este acest lucru ceva străin cu adevărat naturii umane generale?

Într-adevăr, mulți nu cred nici astăzi, și poate pe bună dreptate, cel puțin în cazurile în speță: sînt multe dovezi ulterioare care o contrazic pe Arendt și arată că Eichmann era un personaj deloc normal, ci dotat cu un sadism conştient. Cît despre terorism, mi-aduc aminte de istorisirea șefului meu din Franța, despre oamenii cu schizofrenie dintr-o țară africană unde el obișnuia să participe la misiuni umanitare. În acea țară, un om care suferea de o psihoză avea două posibilități tradiționale: fie familia sa își permitea să plătească sfoara cu care ar fi fost legat în colibă pentru tot restul zilelor, fie, în cazul contrar, mult mai frecvent, un voluntar al satului îl omora. Asta pînă cînd a apărut o a treia opțiune, aceea de a fi preluat de persoane mărinimoase care îl duceau să se „vindece“ prin puterea credinței în „spitale“ din țări fundamentalist islamice. Dar, deși avem toate șansele să întîlnim astăzi pseudoteroriști suferind de tulburări delirante, trebuie să rezistăm tentației de a crede că boala mintală în sine este o sursă a unui comportament imoral. E facil, dar eronat, să găsim țapi ispășitori acolo unde de fapt sînt doar alte victime. De altfel, multe studii arată că prevalența violenței în rîndul oamenilor cu un diagnostic psihiatric „din prima axă“, adică bolile psihice majore, e mai mică decît în populația generală. E mai probabil să fii agresat de un „normal“ decît de cineva cu schizofrenie. Cu toate astea, trăim în era post-adevărului, în care instinctele înlocuiesc dovezile și gîndirea critică e o nestemată rară.

După Revoluţia Franceză, cînd mintea s-a desprins de noţiunea vetustă de suflet, ideea că cruzimea e cauzată de o boală a creierului a fost foarte răspîndită. Chiar primul psihiatru „oficial“, francezul Philippe Pinel, nota existența unei manie sans délire, atunci cînd violența și agresiunea extremă nu erau explicate de halucinații sau idei delirante. Psihiatrul-antropolog James Prichard vorbea despre moral insanity, concept cu implicații medico-legale ce conține cumva ideea că orice om capabil de fapte imorale nu e cu adevărat sănătos mintal, ceva nu funcționează în aparatul său cerebral responsabil cu compasiunea și etica și, deci, poate ar trebui să nu îl considerăm pe de-a-ntregul responsabil. La urma urmelor, însăși etimologia cuvîntului „moral“ e una biologică, medicală, hipocratică, te duce cu gîndul la umorile despre care se credea că ne influențează radical, dacă nu cumva ne definesc. Dacă legea s-a dezinteresat rapid de „nebunia morală“, care nu mai e astăzi o linie de apărare în instanță, psihologia socială, psihiatria și, astăzi, cultura populară au devenit, din contra, tot mai absorbite de ceea ce ulterior s-a numit „psihopatie“ și, mai recent, „tulburări ale personalității“. Continuăm să ne referim la cei care au tulburări de tip dis-social ale personalității ca la „psihopați“, și astăzi toată lumea știe că psihopatul este acel om incapabil de empatie, care poate fi găsit atît în închisori, cît și în vîrful lanțului trofic uman, atît în pegră, cît și în politică, în anarhie și în upper-management. Psihopatul este un țap ispășitor mai bun decît bolnavul psihic, pentru că, iată, nu doar că îl putem încărca cu toate relele de care noi înșine refuzăm să ne considerăm capabili, dar putem să îl urîm liniștiți sau chiar să îi admirăm aura maiestuos-sulfuroasă, el fiind opresorul prin excelenţă.

Doar că descoperirea „banalității răului“ nu a sucombat nici mitului psihopatiei. Ea avea să fie confirmată de studii psihologice marcante, dintre care cel mai faimos e al lui Milgram, care pare să demonstreze că mai toți oamenii obișnuiți sînt capabili să facă rău unui seamăn doar pentru că li se ordonă să o facă. Poate că nu e un mic Eichmann potenţial în fiecare dintre noi, dar putem spune că sîntem toți în stare să facem rău, din pur conformism, pasivitate sau diluare a responsabilității. Răul ca răspuns social. Sînt adesea rele pe care le crezi mici: întorci capul cînd cineva e căzut în stradă, bîrfești colegul, minți frumos, te faci frate cu dracul. Alegi să nu vorbești cînd știi că ar trebui. Te lași îmbătat de picătura de putere din cupa ta. Dar răul are rareori o magnitudine intrinsecă, ci mai curînd una dependentă de context. Același rău mic de azi și acum poate ucide într-o altă lume. Și lumea e în schimbare. Cînd psihopații o vor conduce iar cu o mînă de fier, va fi pentru că noi, prin discretele, autoscuzabilele noastre absenţe ale conştiinţei i-am adus acolo. Şi atunci, noi, cei mereu în stare să facem mici gesturi psihopate, să ne oprim empatia din cînd în cînd, vom fi singurii responsabili de ce este şi ce va fi. Și poate ar fi bine să începem să ne antrenăm. Nu e o chestiune de altruism, căci altruismul pur e şi el o ciudăţenie rar întîlnită, ci de simplă lărgire a orizontului, de ridicare a privirii din pămînt. Şi de uitat măcar în oglindă. 

Vlad Stroescu este psihiatru.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.