Despre pereți și labirinturi
Eroarea fundamentală a dicționarelor este că nu pot explica, traduce conținutul emoțional al cuvintelor. Or, fiecare cuvînt e încărcat de sentiment, chiar și cînd e scos din mesaj. Așadar, și mesajul (fraza, contextul) e mereu formulat în cel puțin două limbaje, unul conceptual și unul afectiv, strîns legate între ele, dar și separate. Mai există și un al treilea strat, poate cel mai vechi, cel muzical, dar el merită să fie obiectul unei discuții separate. Chiar și cuvintele științelor exacte au picătura lor de emoție, deși uneori trebuie să le desfaci în componentele lor mai vechi ca să o găsești. Dar cuvintele de bază, arhaice, sînt vase pline de afect și poartă cu ele dorințe, nevoi și temeri omenești fundamentale. De aici cred că trebuie să începem să vorbim despre „singurătate”. Omul este un animal hipersocial: de la începuturi a fugit de singurătate către traiul împreună, iar fuga lui continuă și azi și nu se va încheia niciodată. Miza este foarte mare, viața, moartea, identitatea.
Să ne imaginăm pentru o clipă o ființă, un extraterestru, care e conștient și viu, dar e singurul din specia sa. E autosuficient, nu trebuie să se reproducă, nu are de unde să știe dacă va muri și nu are cum să fie interesat de chestiune. E o ființă aflată în singurătate absolută. Un asemenea personaj nu ar avea limite. Poate că ar fi monstruos precum primii titani care umpleau Universul și își devorau copiii. Nu ar avea nici un atribut, nici o calitate. Nu s-ar simți singur. Conștiința omenească este și ea lipsită de atribute, dar ne putem imagina o fire conștientă și absolut singură? De fapt, cu primele sclipiri de conștiință, omul tînjește după celălalt, se atașează de mamă sau de oricine îi ține locul, fuzionează cu ea într-o intimitate desăvîrșită. Mai tîrziu, își va găsi pereții despărțitori, lucrurile care îl fac diferit, care îl deosebesc de ceilalți oameni și de restul obiectelor. Dar acești pereți vor fi mereu dubli: o parte dinăuntru, din gene, din felul în care crești, o parte din afară, impusă de ceilalți, definită de ei, de familie, de societate. Ceilalți, asupra cărora nu avem nici o influență imediată, nu la început, oricum, ne definesc. Și noi, la rîndul nostru, vom contribui la definirea celorlalți. Această peliculă dinamică, dintre mine și celălalt, ne unește și ne desparte, ne aduce împreună și ne alienează. Uneori în același timp. Chiar și față de omul cel mai drag, cel mai apropiat, nu vom fi cu adevărat ne-singuri. Îndrăgostiții tînjesc cu tot arsenalul gesturilor lor tandre la refacerea androginului mitic, dar el rămîne o poveste mincinoasă. Mama va trebui să își înțarce pruncul. Și oricît am ajunge să ne asemănăm cu cel de lîngă noi, încît uneori gîndim aceleași gînduri în același timp, nu vom fi cu adevărat unul. Unul singur. Ce uriaș paradox, și poate eșec al limbajului: sîntem singuri pentru că nu putem fi unul singur.
Înainte să ne îndreptăm atenția spre oceanul de singurătate socială, să remarcăm că sîntem însingurați chiar și față de propriile noastre trupuri. E o distanță între noi și ele. Nu degeaba ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca fiind „mai aproape de om decît propria-i jugulară”: avem nevoie disperată să umplem prăpastia din noi, dintre conștiință și organele interne, dintre imaginație și instinct, dintre rațiune și anxietate. Ne vedem pe noi înșine dinspre afară spre înăuntru și ne oprim la epidermă. Dincolo de ea, unde ai zice că începem cu adevărat, e doar întuneric și teamă. Omul e un arhipelag de insule nu foarte apropiate. Sîntem stăpînii de jure ai acestui domeniu sălbatic, dar de facto nici măcar nu-i știm geografia. Și abisul din noi e același spațiu care desparte și leagă cuvintele de emoția din ele, leagă teama și tînjirea de silabele lui „singur”, și care e și distanța dintre adevăr și minciună. Emoțiile nu mint, dar cuvintele o pot face; în fond, cuvintele nu valorează prea mult de unele singure, din pricina asta. Le folosim ca legături între noi, ca pansament al singurătății, mult mai mult decât ca transmisiune a adevărului.
Există, desigur, și punți între noi. Adesea putem intui ce simte celălalt. Putem să ne imaginăm trăirea lui, îi putem oferi consolare sau ne putem bucura împreună cu el. Sîntem mamifere dotate cu empatie. Nu sîntem singurele, dar am inventat metode uimitoare prin care empatia transcende timpul și spațiul. Am citit poeziile lui Apollinaire de atîtea ori încît am impresia că îmi e prieten vechi, deși a murit cu peste șaizeci de ani înainte să mă nasc eu. Arta, în general, e un spațiu sigur în care putem empatiza cu oameni cu totul străini. Acest lucru e miraculos și salvator: în afara lui, oamenii obișnuiți sînt empatici doar cu un număr mic de alți oameni, cu tribul lor. Iar triburile de azi sînt tot mai mici, pe măsură ce societățile sînt tot mai mari. Dacă nu ar exista agora artei, bănuiesc că ne-am îmbolnăvi foarte repede de o singurătate radicală și ar fi război pe fiecare străduță, de îndată ce am ieși din case.
Pînă la artă, mai avem o punte, ceva ce numim „bun-simț” și „realitate convențională”. Putem să dezbatem, filozofic, despre natura realității, dacă ea există într-adevăr și dacă ne e accesibilă sau interzisă, dar, din punct de vedere psihologic, există o realitate pe care o împărtășim în măsuri variabile cu toții, și în ea se simte imediat ce e intim și ce e social, ce e în afară și ce e înăuntru, ce e gînd și ce e voce. E un simț automat, dar nu invulnerabil. Unii oameni, în anumite circumstanțe, îl pierd. Așa se întîmplă în psihoze, și dacă le menționez aici e pentru că ele sînt un prototip al singurătății. Odată ce un om devine psihotic, adică își pierde dreptul de proprietate asupra gîndurilor și trăirilor sale, confundîndu-le cu vocile altora, simțindu-le ca fiind impuse din afară, se întîmplă simultan două lucruri: acel om se alienează de realitatea convențională, își pierde accesul către ea prin însuși defectul bolii, dar și ceilalți participanți la realitate vor pune imediat, aproape instinctiv, niște bariere alienante. Însingurarea va fi rapidă, și dinăuntru, și din afară. Vechii psihiatri vorbeau despre o emoție aparte pe care o ai atunci cînd încerci să vorbești cu un om aflat în psihoză: îi spuneau praecox Gefühl. Praecox venea de la dementia praecox, un nume mai vechi pentru schizofrenie, am putea să-i spunem, așadar, sentimentul schizofren. Greu de pus în cuvinte, el e senzația pe care ți-o dă alterarea spațiului interpersonal, deformarea realității subiective, dar comune, de care avem nevoie ca să comunicăm. E un fenomen empatic și antiempatic în același timp, căci reflexul, atunci cînd îl ai, e să te retragi, să-ți ridici scutul. E o reacție foarte nedreaptă: în fond, omul dinaintea ta e aflat în suferință. Și totuși, așa sîntem noi, oamenii, ne ferim de suferința altora mult mai des decît o primim ca să oferim în schimb ajutor. Adevărata schizofrenie sălășluiește nu doar în mintea bolnavului, ci și afară, între noi.
E, așadar, foarte greu să vorbești de propria singurătate fără să te pierzi și să ieși, de partea cealaltă a lucrurilor spuse, mai singur decît înainte. La tot pasul sînt contradicții și fundături, e un labirint. În cele din urmă, preocuparea față de cît de singuri sîntem nu e foarte folositoare. Mult mai important e să ne gîndim cum și de ce îi însingurăm pe ceilalți. E o întrebare vindecătoare.
Vlad Stroescu este psihiatru.
