„Relațiile toxice pot fi un cuțit în rană, care nu se vindecă pînă nu e scos“ un dialog cu Vlad STROESCU, psihiatru

Am încercat să pun cap la cap un întreg Dosar pornind de la cuvîntul „toxic” după ce am observat că el apare în aproape toate domeniile – legat de mediul în care trăim, de felul în care ne hrănim, de atmosfera în care ne desfășurăm activitatea sau de raportul nostru cu noile tehnologii. Dar parcă nicăieri nu este folosit mai mult decît pentru a „cataloga”, să spun așa, relațiile interumane de orice tip. Vi se pare potrivită o astfel de etichetare, putem vorbi de toxicitate cînd ne referim la oameni și la ce este între ei?

Termenul de „relație toxică” vine din zona psihologiei-pop și a cărților de self-help. E interesant, într-un fel, CV-ul autoarei cărții din 1995, Toxic People, doamna Lillian Glass, pentru că dumneaei pare să fi fost inițial cercetător în domeniul patologiei comunicării, terapeut al acestei patologii (de exemplu, surditatea sau mutismul), ca apoi cariera dumisale să fi virat brusc în zona hollywoodiană și a personalităților media. Începe prin a ajuta persoane cu deficiențe de auz, dar curînd antrenează actori celebri pentru roluri, pe Caitlyn Jenner cum să fie mai feminină, are rubrică în Cosmopolitan, apare la emisiuni ca Dr. Phil și Dancing with the Stars. Tot așa, „relație toxică”, „persoană toxică” sînt și ele sintagme-vedete. Eu, ca psihiatru, nu le-am învățat la școală, le-am luat tot de la televizor, ca toată lumea. Cum validezi o sintagmă psihologică? Nu știu. Ce pot observa e că traseul acesteia e cumva invers decît al celor de sorginte științifică. Cuvintele științifice ce descriu psihopatologia încep prin a fi criptice și benigne, publicul nu știe ce înseamnă și nu vin cu vreo încărcătură emoțională aparte, dar, pe măsură ce lumea înțelege despre ce e vorba, sînt folosite ca arme, ca pînă la urmă să se devalorizeze și să nu mai însemne nimic. De exemplu, „paranoia”. La început, era un cuvînt obscur al semiologiei psihiatrice, acum e o banalitate prost folosită. „Om toxic” a fost o armă de la bun început. Și de asta nu îmi place deloc, chiar dacă și Britney Spears o folosește într-un hit al ei. Dar relație toxică pare mai aproape de o realitate măcar intuitivă. Evident că unele relații fac mai mult rău decît bine, și tot ce face rău ar putea fi numit „toxic”. It’s at the rooster’s mind.

Aș lua pe rînd relațiile despre care vorbeam și aș începe cu cele amoroase. Poate ajunge iubirea să fie toxică, în timp? Cine ar fi „de vină” – un partener, ambii sau, pur și simplu, raportul dintre ei?

Iată un mic tratat de toxicologie interpersonală: cred că în orice cuplu există un meta-raport, un raport al raporturilor. E un raport dinamic între iubire și putere. E deja un loc comun (îmi vine în minte Baudelaire, dar sînt mulți alții) ideea că, în orice relație, unul iubește mai mult și celălalt oprimă mai mult. Cel care iubește mai mult suferă mai mult… E foarte pesimistă ideea asta de secol XIX, dar are un sîmbure de adevăr. Cuplul și, mai tîrziu, familia sînt celule ale societății, creuzete unde raporturi sociale elementare apar și se perpetuează în forma lor cea mai brută. Ieșind din familie, reproducem aceste raporturi în toate interacțiunile noastre sociale, chiar dacă în forme atenuate, mascate, codificate… Simplu spus, dacă într-o relație predomină puterea opresivă și nu iubirea generoasă, relația devine dăunătoare. Raporturile de putere sînt inevitabile între doi oameni, dar dacă ele sînt singurele care există, atunci e relația toxică supremă, tirania. Și într-o relație de putere e foarte greu de spus a cui e vina. Miguel de Unamuno, în Agonia creștinismului, spune un lucru foarte dur – că proverbul „homo homini lupus est” („omul este lup pentru om”) e greșit, că ar trebui înlocuit de „homo homini agnus est” („omul este miel pentru om”), că sclavul îl face pe tiran și nu invers, că „esența omului este lenea, iar cu ea vine groaza responsabilității”. Afară de situațiile clare, cu agresor și victimă, ar trebui mereu să reflectăm și la asta, atunci cînd ne considerăm victime într-o relație.

De multe ori, oamenii recunosc că sînt prinși în relații de iubire care nu le fac bine – îi țin mereu în priză, temători că ar putea fi înșelați sau chiar părăsiți, îi epuizează de energie, îi lasă fără prieteni. De ce oare sînt uneori atît de puternice aceste atașamente, atît de greu de rupt?

Tocmai că uneori mă întreb dacă nu persistența în relații rele vine din groaza de responsabilitate pentru propria viață. Ca psihiatru, îmi e greu să dau vina pe „lenea” existențială a lui Unamuno, pentru mine lenea e un simptom al depresiei. Oricum e greu să ieși din orice relație, nici o ruptură nu e un lucru ușor și nedureros dacă nu ești psihopat, dar dacă eșecul e total, trebuie să mă gîndesc că în acel om o forță vitală nu funcționează cum trebuie, ceva s-a deprimat. Prototipul relației toxice e cea dintre psihopat și deprimat, deși în realitate schimbăm adesea rolurile astea și e greu de spus unde se termină psihopatia și începe depresia. Am să-i las pe psihologi să caute cauzele adînci, care sînt adesea mai vechi decît noi, sînt „transgeneraționale”.

Un termen extrem de vehiculat este acela de „masculinitate toxică”, folosit pentru a defini o exacerbare a trăsăturilor considerate obligatorii pentru masculinitate cu multă vreme în urmă – putere, duritate, competitivitate, virilitate – care ajunge să dăuneze. La fel de bine, putem vorbi și despre „feminitate toxică”, tot în legătură cu ideea de a corespunde unor standarde. V-aș întreba două lucruri: dacă cutumele, educația pot duce la propagarea acestor tipare și în ce moduri presiunea societății asupra membrilor ei de a fi într-un fel anume devine toxică?

E o întrebare care merge la țintă, în cazul meu, pentru că sînt medic, și medicina cred că a fost de veacuri dominată de ceva asemănător „masculinității toxice”. Medicii se așază în ierarhii stricte, te lovești brutal de ele din primul an de facultate de medicină; medicii nu au voie să se plîngă; ei trebuie să lase impresia de atotputernicie și benevolență paternală; ei trebuie să fie cei mai buni – și cît de ciudat și de greșit e conceptul de „cel mai bun medic” în zilele noastre! Genul ăsta de relații își au originea, cred, în vremurile de război. Războiul e în genele noastre și mult prea ușor recădem în război, chiar și după decenii în care ne chinuim să construim pacea. Faptul că războiul a fost, dar nu întotdeauna, o afacere a bărbaților ne face să masculinizăm, simbolic, relațiile astea, dar ele interesează bărbați și femei deopotrivă. Diferența dintre ele și tirania simplă e iluzia napoleoniană a bastonului de mareșal, visul că poate vom ajunge la rîndul nostru niște mici generali ordonîndu-le altora ce să facă. Ca să răspund la întrebare: evident că e o chestiune de cutume sociale, de tipare străvechi și întotdeauna impuse cu forța, prin ritualuri de inițiere, prin hazing (umilire). Le suportăm aproape fără să ne dăm seama, le și învățăm aproape fără să ne dăm seama, ca să le putem aplica celor mai slabi ca noi. Sîntem spectatorii semiadormiți ai acestui teatru în care tot noi jucăm…

Lucrurile care ne influențează alegerile și felul în care ne raportăm la lume le luăm, în general, din familie. Oare nu ducem cu noi, de-a lungul întregii vieți poate, o toxicitate de-a dreptul letală – aceea a vocilor și a regulilor din capul nostru, care nici măcar nu ne aparțin? Sau să vă întreb altfel: nu cumva familia poate fi cea mai toxică dintre toate?

Ah, bineînțeles că da, dar putem oare să spunem de unde a pornit totul, cu adevărat? Am citit mai demult un roman al lui Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, care nu e altceva decît o demonstrație, pe studiu de caz, despre cum marea istorie, cu catastrofele ei, se insinuează în deplin secret în intimitatea familiilor și le otrăvește, le face „toxice”. Cred că foarte multe dintre relațiile toxice din societatea românească de azi își au originea în familii care au trăit angoasa opresiunii, a avorturilor interzise, a viselor decapitate, a „țării-ca-o-închisoare”. După cum familii foarte tinere trăiesc azi, la mîna a doua, drama despărțirii de părinți care au plecat să muncească, din nevoie, la sfîrșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, și e un fenomen despre care vorbim prea puțin, poate pentru că interesează straturi sociale profunde, mai puțin vocale. Cred că toxicitatea familială, deși pare foarte intimă, își are adesea rădăcini externe. Atrocitățile istoriei sînt seva traumelor familiale și invers, într-un cerc vicios. Iar ingredientele indispensabile acestor tragedii nesfîrșite sînt secretul, tăcerea, tabu-ul. E oricum foarte greu să vorbești direct despre lucruri atît de crude. Dar da, familia e adesea „placa Petri” în care sociologul atent poate observa germenii vrajbei dintre oameni.

Cu familia te naști, prietenii ți-i alegi singur, după afinități, interese comune. Constat că, odată cu avansarea în vîrstă, prieteniile se cern. Nu mai tolerăm comportamente la care închideam ochii în tinerețe și pe care, acum, le putem defini clar drept abuzive. Cum poate toxicitatea să se insinueze, parșiv, chiar și în relațiile de prietenie dintre oameni?

Dacă e vreo diferență între relațiile de prietenie și cele de familie sau de cuplu, e că prietenia beneficiază de limite, care ar trebui să fie foarte sănătoase. Și cele mai strînse prietenii sînt relații de iubire, dar și de putere, moderate, limitate. Dar pereții ăștia despărțitori vin odată cu maturitatea, adesea trebuie construiți sau învățați în deplină cunoștință de cauză, și cînd sîntem tineri rareori îi avem. Tot așa cum vorbim mult despre „relații toxice”, vorbim tot mai mult și despre limite, asertivitate, cum să spui „nu”... De asemenea, nu e nici o rușine că prieteniile sînt în mod mult mai evident sprijinite pe interese și preocupări comune concrete, nu atît pe un instinct pe care aproape îl divinizăm. Eros, zeul grec al iubirii, e violent și perfid. Zeița prieteniei, Philotes, e o figură benignă, știm de la Hesiod că sacrificiile o dezgustă și că e absentă din dramele și telenovelele mitologiei grecești. E și zeița relațiilor sexuale, dar să lăsăm cititorului libertatea de a interpreta singur ce-o fi însemnînd asta. Nu e de mirare că, în filmele americane, cînd doi prieteni se gîndesc că s-ar putea să se îndrăgostească, se tem că ruperea acestei limite ar putea să le strice relația. O prietenie devine toxică prin ruperea limitelor ei de orice fel, nu doar amoroase. Dacă relațiile amoroase pot fi tiranii, prietenia trebuie să rămînă o democrație.

Au intrat, cu siguranță, în cabinetul dvs. oameni afectați de toxicitatea relațiilor din viețile lor. Cum le-ați descrie simptomatologia?

In tribulatione similibus. În suferință, semănăm. Am întîlnit aproape toate patologiile: atacuri de panică, insomnii, episoade depresive, tulburări ale personalității, abuz de alcool și alte substanțe, chiar și episoade psihotice. Adesea îl văd la cabinet pe un partener cînd, de fapt, ar fi mult mai multă nevoie să îl văd pe celălalt, eu fiind psihiatru și nu terapeut de cuplu. Am întîlnit oameni care sînt cvasi-psihotici, cu idei delirante, în interiorul relației, și par normali în afara ei. Mintea reacționează la adversitate într-un număr finit de feluri, nu prea mare. Și e uneori greu de spus ce a fost mai întîi, boala „endogenă” sau relația „toxică”. Am întîlnit, spre stupoarea mea, cazuri de schizofrenie rezistentă la tratament care s-a ameliorat după divorț, fără să dispară de tot. Relațiile toxice, iată că renunț la ghilimele, pot fi un cuțit în rană, care nu se vindecă pînă nu e scos. Dar relațiile bune sînt vindecătoare, e un semn de sănătate mintală să fii într-o relație împlinită. Dacă adăugăm la asta că nici o relație nu e doar bună sau doar rea, tot timpul, avem o ecuație psihopatologică foarte complexă.

Putem elimina oamenii toxici din viața noastră, membri ai familiei sau nu? Este uneori indicat să facem asta?

Stînd de vorbă cu dumneavoastră, îmi dau seama că eticheta asta, de relație toxică, e o rebeliune. Să acuzi toxicitatea înseamnă să te revolți împotriva tiraniei, să te bați pentru libertate. Și revolta e o parte esențială, poate chiar definitorie, a rezilienței. Să te vindeci nu înseamnă să înduri, ci să te revolți. (Să trăiești e să te înfurii împotriva luminii care moare, zice poetul.) Așa că, da, sînt situații în care e foarte important să te rupi dintr-o relație care e o închisoare. Uneori e o chestiune de supraviețuire. Dar o astfel de relație, mai ales dacă e una apropiată, de cuplu sau de familie, are deja rădăcini adînci înfipte în tine, și nu e simplu să le smulgi. Bătălia se duce uneori în lumi minuscule, la nivel celular, în întunericul de dinăuntru, și pot trece ani pînă să o vedem ieșind la lumină. Dacă are sorți de izbîndă.

Cum ar putea alege un om relațiile potrivite pentru el, la ce să fie atent ca să nu repete același tipar dovedit nociv?

Formulată astfel, sarcina pare copleșitoare. N-aș complica prea mult lucrurile. Îi e atribuit lui Henry James un adagiu, cică în viață sînt importante trei lucruri: primul e să fii blînd, al doilea e să fii blînd, iar al treilea e să fii blînd. Alege un om blînd și fii blînd la rîndul tău.Și cunoaște-te pe tine însuți sau însăți, mergi la psihoterapie dacă e nevoie, e o investiție bună. Află-ți dorințele, alibiurile cu care te păcălești, află cum mintea ta transformă coșmarurile și fricile în eros. Cunoaște-ți părinții și bunicii, ca pe niște oameni de sine stătători, nu doar ca pe cei răspunzători de tine. Și fii blînd, nu în ultimul rînd, cu dumneata. Orice relație e mai întîi cu tine însuți.

interviu realizat de Anda DOCEA