„Iubirea fundamentează o lume paralelă
 în care e aproape imposibil
 să trăim minut de minut“ – un dialog cu Vlad STROESCU, psihiatru

Întîlnim în literatură, muzică, pictură, în toate formele de artă, de fapt, dar și în ce aflăm despre personalități din diverse domenii, povești de iubire pe care le-aș numi, generic, „imposibile“ – neîmplinite, neîmpărtășite, neuitate. Aș începe acest dialog pe tema iubirii întrebîndu‑vă dacă această „imposibilitate“ este un fel de combustibil etern pentru creația de orice fel, pentru schimbări spectaculoase de destin?

Psihiatrul din mine vede arta ca pe un spațiu vindecător, un mijloc terapeutic. Asta vine în contradicție cu, de pildă, Théophile Gautier, care zicea că orice lucru util este neapărat urît, că Arta și Frumosul nu pot avea nici un folos comun, în sensul că își sînt lor înșile scop. Artă pentru Artă. Și poate așa e, poate că arta e cel mai bun lucru pe care omul îl poate face și ea e mai presus de noi, ne supraviețuiește, are măcar o șansă la longevitate, dacă nu la eternitate. Dar cred că Arta își poate fi sieși suficientă și transcendentă, dar și să vindece în același timp. Cu siguranță sonetele lui Petrarca sînt mult mai importante pentru omenire decît ar fi fost o amuretă consumată între el și Laura, sau chiar o căsnicie fericită cu mulți copii... Dar poate că Petrarca ar fi renunțat bucuros la nemurirea pe care probabil o intuia, în schimbul unui deceniu sau unui an cu Laura... Și nu gloria și influența sînt consolarea lui Petrarca, ci însăși arta lui. Actul de a scrie vindecă, pentru că în el orice e posibil, dincolo de morală, legi sau judecăți. Îndrăznesc să spun că iubirea lui Petrarca, sau genul ăsta de iubire neîmplinită, rămîne iubire datorită artei. Altfel ar muri sau, mai rău, s-ar strica, s-ar transforma în trăiri mult mai urîte, în tînjire, disperare, durere, ură, toate lucrurile care compun cadavrul iubirii. Creația nu e alimentată de iubire, e chiar iubire care se încăpățînează să supraviețuiască și să prospere chiar și fără speranță. Chiar și cînd obiectul iubirii a murit de mult, de tînăr, ca Laura de Noves. Suferința e un catalizator, de altfel, al sublimării, cum îi zic psihologii fenomenului. În absența ei, arta e ori foarte dificilă, ori ușuratică. A poem begins with a lump in the throat, zice un mare poet. E o lecție în asta, tot așa cum și cea mai senină sau fericită operă de artă pornește de la un sîmbure de nefericire, probabil că și fericirea vieții reale e doar o rezolvare, o împlinire derivată tot dintr-o nefericire…

Se spune că există mai multe limbaje ale iubirii, care țin de personalitatea noastră, de felul în care știm să dăruim și să primim iubire. Unii sînt mai pricepuți cu vorbele, alții cu cadourile făcute sau cu timpul dedicat celuilalt. Cît de importantă este o armonizare a acestor limbaje, pentru ca o iubire să dăinuie?

Ce întrebare grea! Avem foarte multe feluri de a zice cum nu iubim, dar e foarte greu să spunem că iubim. Eu, unul, încă nu am găsit un mod de a o spune, simplu, sincer, fără ambiguități, pretenții, fără să risc să rănesc sau să fiu rănit. Și mi s-a scurs mai bine de o jumătate statistică de viață. Sper să fie mai ușor la bătrînețe, dacă o să am norocul să fiu bunic, sau măcar bătrîn. Îmi e ușor deja să le zic copiilor mei că îi iubesc, e simplu și nu am nevoie de cuvinte și nici măcar de înțelegere. Un copil nu înțelege ce înseamnă că tatăl sau mama îl iubesc, dar știe că e iubit. De aici trebuie să pornim orice analiză, doar etologii evoluționiști plasează originea iubirii în legătura genitor-pui la mamifere. Cred că traducerea asta a sentimentului în cuvinte potrivite e mai curînd o treabă de dat buruienile la o parte, de renunțat la tot ce e inutil și încărcat, la orice figură de stil. Ceea ce, în sine, e tot o artă… În fond, și cel mai frumos poem de dragoste e tot o mască, un subterfugiu. Din fericire, dragostea se descurcă fără noi. Cei pe care îi iubesc știu asta chiar și cu nepriceperea mea de a o zice. Deși sînt un analfabet al iubirii, am avut noroc. Cunosc erudiți ai iubirii mai puțin norocoși ca mine. 

Pentru că am menționat anterior „durata“ unei iubiri, se schimbă, oare, felul în care iubim, într-o relație lungă? Are iubirea, uneori, o perioadă de valabilitate, peste care mai poate trăi extrem de puțin?

Orice lucru viu e muritor, și dragostea nu e o excepție. Dar nu cred în reguli de-a gata, cum e „dragostea durează trei ani“. Unele iubiri durează multe decenii. Dacă revenim la Petrarca, unele durează secole. Nu cred nici măcar că îndrăgostirea e neapărat de scurtă durată, precum o febră sau o ciudată și scurtă maladie psihică. E ceva misterios în orice legătură dintre doi oameni, aproape ca și cînd ar mai fi o a treia ființă prezentă. O fi androginul originar. Sau, mai corect, iubirea fundamentează o lume paralelă în care e aproape imposibil să trăim minut de minut. O lume extrem de frumoasă, în care sîntem așa cum merităm să fim, extrem de frumoși. Să ne gîndim la Stendhal și a sa teorie „a cristalizării“. Pentru el, îndrăgostirea e un fals, un mod de a vedea frumusețe acolo unde ea nu e, o iluzie optică. Eu prefer să cred că e exact invers, îndrăgostirea e unul din rarele momente de limpezime a vederii, și în tot restul timpului, în care nu sîntem îndrăgostiți, sîntem orbi și nu ne dăm seama cît de mult sîntem, noi înșine și cei de lîngă noi. Dragostea ne scoate din pielea noastră, ne transformă. 

Dar da, și dragostea moare, și uneori trăim cu rămășițele ei descompuse, cu o meta-singurătate, faimoasa și banala singurătate în doi din romanțele ieftine, un iad particular. Nu mă pricep la terapie de cuplu, dar am întîlnit foarte multe cupluri „disfuncționale“ și unele sînt lumi în derivă, foarte departe de normalitate și sănătate, deși, luați separat, membrii cuplului, sau ai familiei, nu sînt anormali sau bolnavi. 

Se vorbește mult despre „iubirea de sine“ și importanța ei, despre cum ar fi de dorit să fii bine de unul singur înainte de a-ți asuma o relație. Așa credeți că este? Sau relațiile au și un potențial de vindecare, de întregire?

Nu neg că o relație poate fi vindecătoare, dar nu trebuie să intrăm într-o relație serioasă căutînd vindecarea. Nu e corect față de celălalt, el nu e nici medicul, nici psihologul nostru, nici vreun alt fel de salvator. Și cu toate astea, iubirea ne poate salva uneori. Dar indiferent de cît de bun ești, ca om, unele relații, unii oameni, te pot trage la pămînt, altele îți pot da aripi. Și tu poți face același lucru, poți face rău altora fără să vrei. Iubirea poate fi robie sau libertate, sau amîndouă. Altruism și dăruire sau egoism profund, ca în poemul The Clod and the Pebble, al lui Blake. Cred că natura asta paradoxală a iubirii vine din faptul că ea e mai importantă decît elementele care o compun, scopul ei ultim nu sînt indivizii, ci ceva mai presus decît ei. Și nu e specia, că nu la reproducere mă refer. Iubirea e ceva ce ne cere să fim vrednici, mai buni. Și de asta mi s-a părut mereu puțin ciudat să vorbesc despre iubire de sine; dar cred că ea probabil există, din moment ce cu siguranță există ură de sine, și disociere, și alienare de sine. Astea sînt lucruri rele, pe care adesea le primim din altă parte și le ducem mai departe și altora. Și măcar de asta trebuie să ne iubim, ca să nu facem rău celorlalți. E chiar o datorie morală.

Filmele, Hollywood-ul în special, glorifică ideea unei singure „iubiri adevărate“. Pot oare exista mai multe „mari iubiri“, imposibil de ierarhizat, de comparat? Altfel spus, în viața reală, iubește omul „cu adevărat“ de mai multe ori?

Mi-aduc aminte de un film hollywoodian mai vechi, Poveste din Bronx, în care unul dintre personajele principale spune că orice bărbat are nu una, ci trei mari iubiri într-o viață. E drept că acel personaj e un cap mafiot, o figură romantică și întunecată. Mafiotul în chestiune le avusese pe toate trei la 16 ani și vedea asta ca pe o fatalitate, nu mai aștepta alta de la viață. Ce idee minunată, mi-am zis, cînd am văzut filmul, viața interlopă ca o deznădejde că ai mai putea întîlni iubirea! Shelley, în Epipsychidion, vede ideea unei iubiri unice drept o doctrină sectară sau chiar o formă de sclavie. Și eu cred că putem avea mai multe mari iubiri, împlinite sau ba. Și nu am nici un chef să le compar sau să le ierarhizez. Sînt și orașe pe care le iubesc, față de care am emoții de aceeași textură cu îndrăgostirea, în care dacă pășesc inima îmi bate mai tare, sînt euforic și fîstîcit. Avem multe iubiri, și dacă una e deasupra celorlalte e doar pentru că viețile noastre sînt prea scurte ca să putem iubi cum se cuvine măcar un singur om. Libertinajul rănește și rămîne superficial, nu toți sîntem Shelley, nu toți putem iubi la fel și deopotrivă pe toți cei ce merită să fie iubiți. 

Putem trage la răspundere, ca să formulez așa, iubirea de orice fel pentru mulți pacienți care ajung în cabinetul dumneavoastră? Știm noi oare să-i facem față? Putem învăța?

Absența iubirii e mult mai des vinovată. De fapt, am observat că multe cazuri de vindecare duc la erupția iubirii. Care probabil era acolo, gata de atac, aștepta prilejul să se manifeste. Cînd ești bine, poți să iubești și să te lași iubit. Nu cred că există forme patologice de iubire, deși există multe feluri de „ură erotică“, dar ele fac obiectul  unui alt tratat. Singurul mod în care iubirea face rău este dacă o reprimi, o negi, o îngropi. Și trăim într-o societate care încă ne cere asta, ne cere să reprimăm iubirea și pe noi înșine, dacă nu e conform cu standarde exterioare. 

Cum se face că hotarul dintre o mare iubire și o ură strașnică e, uneori, tare îngust?

Cred că ura vine mai ales din frică. Gelozia, de exemplu, e o formă de frică și de ură, una arhetipală. Trubadurii medievali credeau că gelozia este indispensabilă iubirii și, într-un mod ciudat, aveau o oarecare dreptate, din moment ce cercetări mai recente arată că dragostea și ura sînt direct proporționale cînd apar într-o relație. Gelozia însă poate fi imaginată pînă la patologic, delirul de gelozie e o situație clasică cu care orice psihiatru se întîlnește de multe ori în carieră. E atît de frecvent pentru că vine din frica omenească de a fi singur, de a fi abandonat, de a fi trădat. Cu cît investești mai multă emoție într-o relație, cu atît crește teama că ai putea pierde totul. Din fericire, teama asta rămîne în dosarul ei secret, pe care toți îl avem, dar la care rareori umblăm. Dar e un călcîi ahilean. Unii oameni iubesc foarte intens și sînt așadar terorizați de fantasma de abandon, trăiesc cu groaza asta permanent și își aruncă în aer relațiile din cauza ei. Mai mult decît intensitatea emoțională a iubirii contează calitatea ei, felul în care o construiești încetul cu încetul într-un edificiu solid, pe care poți conta.  

În final, v-aș întreba dacă chiar există „iubiri imposibile“ și „iubiri fericite“ sau, pur și simplu, doar iubire?

Eu cred că e doar iubire, și restul sînt propriile noastre limite și defecte. Iubirea e o forță blîndă a naturii. Avem mereu de ales dacă îi dăm curs sau nu, ea nu ne ia pe sus, cu forța, dar, odată ce i-am cedat, nu îi mai putem rezista, o putem doar naviga. Iubirea e una singură, o compartimentăm noi cu regulile și tabuurile noastre, în, de pildă, agape, philia, storge și eros, dar în spatele lor e același curent, universal, mai vechi decît oamenii și care cu siguranță va exista și după oameni. Ceva mai aproape de noi decît noi înșine. Împlinită sau nu, accesibilă sau nu, depinde de noi ce facem cu darul ei remarcabil, cît cerem de la ea și cît oferim în schimb. Pentru mine, simpla existență a unor oameni e suficientă, ce fel de dragoste o fi asta? Cum o clasific? Ce izvorăște din ea? Nu știu, nici nu îmi pun problema, dar mă face bucuros și recunoscător că trăiesc.

interviu realizat de Anda DOCEA