Scheme logice
În prima zi în care m-am plimbat prin Sîngeorz-Băi, la începutul lunii mai, am realizat cît de multe au în comun orașele mici din diverse zone ale țării. Mă aflam acolo într-o tabără de literatură, alături de alți cinci scriitori, cu toții pentru prima dată la Sîngeorz, cu scopul de a face o radiografie a orașului, de a nota gîndurile, constatările, poveștile pe care le-am găsit în el. Nu știu dacă există un „profil al provincialului”, dar înclin să cred că de oriunde am fi ajuns în Capitală, orașul mic, cu foișor de lemn în parcul central, stradă lungă pe care se află primăria, băncile și liceul și cele două-trei terase unde ne-am povestit adolescența este tatuat dincolo de pielea noastră. „Sînt o fată din Moldova”, „la noi în Ardeal”, „eu sînt dobrogeancă” – presărăm expresii de genul acesta în conversațiile noastre, ne hrănim cu ele rădăcinile replantate în nisipuri mișcătoare.
Am văzut recent un film, o comedie lipsită de pretenții, de fapt, dar care te prindea cumva prin idee. Arăta două posibile variante de destin, fiecare dintre ele fiind o succesiune de alegeri determinate de una inițială: într-una dintre „vieți” protagonista rămîne însărcinată la sfîrșitul colegiului și se întoarce în casa părintească pentru a-și crește copilul, în cealaltă nu devine mamă și își vede de parcursul ei așa cum îl avea în minte, cu mutat într-o metropolă alături de cea mai bună prietenă și dedicare totală carierei de grafician. Oricît de mult s-ar fi răsfirat arborele deciziilor în fiecare dintre variante, punctele comune au existat și au dus la rezultate nu tocmai diferite, în linii mari, indiferent care ar fi fost opțiunile urmate pe parcurs.
Urmărind filmul, m-am identificat mai ușor cu viața în care fata pleacă în căutarea unui vis. Mi-am amintit că, acum aproape douăzeci de ani, am făcut ceva similar venind în București. Eram mai naivă, dar și mai curajoasă. Îmi dădeam seama că pierdusem startul, nu aveam plasa de siguranță a celor născuți aici, cu povestea legată într-un mod indestructibil de cea a orașului. Îmi spuneam că eu va trebui doar să muncesc mai mult decît restul și că fiecare zi care trece va fi în avantajul meu. În majoritatea cărților citite, poate nu cele mai potrivite, era mereu vorba despre cineva care nu are totul pe tavă, adică părinți și prieteni care să te ajute să te muți, să îți aranjeze apartamentul, să se ocupe de mașina ta și, în general, de orice problemă ai avea. Cu cît mai greu îmi era și cu cît mai singură mă simțeam, cu atît mă adînceam mai mult în scenariul pe care tot eu mi-l creasem și care, după o schemă logică stufoasă, avea să mă ducă cu siguranță la ceva extraordinar.
Derulînd fără milă filmul cu douăzeci de ani înainte, „extraordinarul” a întîrziat să apară. La vîrsta de mijloc, am început să mă întreb dacă aș mai face aceleași alegeri sau cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi optat diferit. Am încercat să merg de la ramificații către sursă, dar mi-am dat seama în curînd că e o acțiune inutilă. Concentrarea pe efectele alegerilor duce, în majoritatea cazurilor, la frustrare. O idee benefică, spun specialiștii în om, ar fi să ne amintim de ce am decis așa, în ce punct al vieții eram atunci, ce mijloace sau resurse aveam și, mai ales, ce ne lipsea. În acest mod, unele așa-zise greșeli pot fi validate și ne putem elibera de povara lui „Cum ar fi fost dacă?”.
Așa cum protagonista din film ajunge să facă, în ambele scenarii, ce îi place cel mai mult, adică să deseneze cărți pentru copii, mă gîndesc și eu că, independente de hotărîrea mea de a veni în Capitală, coordonatele majore ale destinului meu ar fi putut fi aceleași. Probabil, și în Ardeal aș fi scris. Poate că nici acolo nu aș fi avut copii. Mă întreb dacă nu cumva deciziile care desenează schema logică a existenței noastre nu reușesc decît să ducă la ramificații oarecum similare, fără să dea vreodată un mesaj de eroare. La fel ca atunci cînd nu știm, în trafic, dacă s-o luăm la stînga sau la dreapta și constatăm ulterior că se poate și înainte. Nu există nici un drum care să nu ducă nicăieri.
Revenind la scenariul vieții mele, cel real, departe de cel din imaginația naivă, dacă mi-ar cere cineva să aleg din nou, cunoscînd în amănunt tot parcursul care a urmat, sincer ar fi să spun că nu știu dacă aș mai veni în București. Nisipurile mișcătoare sînt mai greu de îmblînzit la 40 de ani ca la 20, tinerii au mai mult curaj. Am însă certitudinea că, dacă nu aș fi plecat din Ardeal, m-aș fi întrebat mai mereu „Cum ar fi fost dacă?”. Măcar acest regret l-am tăiat de pe listă și, în majoritatea zilelor, este suficient.
